Expunerea la anumite substanţe chimice din mediul înconjurător a fost asociată de multă vreme cu riscuri în timpul sarcinii, însă mecanismele exacte au rămas până acum neclare. Un nou studiu aduce dovezi despre modul în care un compus din această categorie poate afecta dezvoltarea feţei la făt încă din stadiile timpurii ale sarcinii.
Substanţele per- şi polifluoroalchilice (PFAS), cunoscute ca „poluanţi eterni” deoarece se degradează foarte lent în mediu, au fost asociate anterior cu unele malformaţii congenitale severe. Totuşi, modul în care acestea afectează dezvoltarea copilului în timpul sarcinii nu era pe deplin înţeles.
Un studiu publicat în Chemical Research in Toxicology de cercetători de la University of Colorado Anschutz Medical Campus oferă prima explicaţie moleculară clară pentru un astfel de efect, analizând un compus numit acid perfluorodecanoic (PFDA).
Autorii au evaluat 139 de compuşi PFAS frecvent întâlniţi şi au identificat PFDA drept cel mai toxic în ceea ce priveşte dezvoltarea craniofacială fetală.
Chiar şi cantităţi foarte mici au fost suficiente pentru a produce modificări vizibile ale feţei, riscul crescând cu 10% la niveluri extrem de scăzute de expunere. Cercetătorii subliniază că, deşi majoritatea oamenilor sunt expuşi la cantităţi mici de PFAS în viaţa de zi cu zi, niveluri mai ridicate pot apărea în anumite situaţii, cum ar fi consumul de apă contaminată sau anumite profesii.
Studiul arată că PFDA interferează cu acidul retinoic, o moleculă esenţială pentru formarea feţei şi capului în primele etape ale sarcinii. Acidul retinoic controlează sute de gene şi trebuie menţinut în limite stricte. Fătul nu poate produce sau elimina eficient excesul acestei molecule, depinzând de organismul matern pentru menţinerea echilibrului.
Cercetătorii au descoperit că PFDA blochează enzima CYP26A1, responsabilă de degradarea excesului de acid retinoic. În absenţa funcţiei normale a acestei enzime, nivelul acidului retinoic creşte peste limitele necesare, ceea ce perturbă dezvoltarea normală a structurilor faciale. În acelaşi timp, PFDA reduce expresia genelor implicate în producerea acestei enzime printr-o altă cale biologică, amplificând efectul.
Ca urmare, pot apărea anomalii craniofaciale severe, cele mai frecvente fiind dezvoltarea insuficientă a ochilor şi formarea anormală a maxilarului. Autorii consideră că identificarea acestui mecanism reprezintă un pas important în înţelegerea efectelor acestei clase extinse de substanţe chimice.
Rezultatele ar putea sprijini dezvoltarea unor metode rapide de evaluare a riscului pentru diferite tipuri de PFAS, inclusiv teste de laborator şi programe pe calculator care pot analiza rapid aceste substanţe şi le pot clasifica în funcţie de riscul pe care îl prezintă asupra sănătăţii. Aceste instrumente ar putea ajuta la diferenţierea compuşilor mai periculoşi de alternative mai sigure, şi la orientarea dezvoltării unor substanţe mai puţin toxice.
De asemenea, cercetătorii sugerează că aceste date ar putea deschide calea către intervenţii practice pentru persoanele cu expunere crescută, cum ar fi pompierii sau tehnicienii care utilizează ceară pentru schi. Astfel de măsuri ar putea include reducerea nivelului de expunere şi explorarea unor strategii pentru scăderea concentraţiei de PFDA în timpul sarcinii, cu scopul de a proteja dezvoltarea copilului.
