Durata vieţii umane este influenţată de numeroşi factori, de la stilul de viaţă şi mediul în care trăim până la elemente care nu pot fi controlate. Un nou studiu arată însă că rolul moştenirii genetice este mult mai important decât se considera până acum. Potrivit autorilor, genetica contribuie în proporţie de aproximativ 50% la durata vieţii umane, de peste două ori mai mult decât se estima până acum.
Un studiu publicat, joi, în revista Science de cercetători de la Weizmann Institute of Science din Israel estimează că aproximativ 50% din variaţia duratei de viaţă între indivizi este explicată de factori genetici. Această proporţie este de aproape două ori mai mare decât estimările din cercetările anterioare şi este comparabilă cu rezultatele obţinute în studiile de longevitate realizate pe animale de laborator.
Autorii subliniază că durata vieţii rezultă dintr-o combinaţie de factori, care includ stilul de viaţă, moştenirea genetică şi evenimente imprevizibile.
Chiar şi organismele identice din punct de vedere genetic, crescute în medii similare, pot avea o durată de viaţă diferită. Scopul studiului a fost de a estima cât din diferenţa dintre oameni poate fi atribuită geneticii şi cât altor factori, grupaţi într-o categorie largă care include mediul, comportamentul şi hazardul.
O problemă majoră a studiilor anterioare, bazate în mare parte pe date istorice despre gemeni din Suedia şi Danemarca, a fost lipsa informaţiilor despre cauza decesului. Aceste analize se bazau exclusiv pe vârsta la deces, fără a face diferenţa între decesele naturale şi cele cauzate de factori externi, precum violenţa, accidentele sau bolile infecţioase. Aceşti factori erau mult mai frecvenţi în secolele trecute şi puteau distorsiona estimările privind rolul geneticii.
Folosind modele matematice şi analiza a trei baze de date ample despre gemeni din Suedia şi Danemarca, care au inclus, în premieră, în acest context şi gemeni crescuţi separat, cercetătorii au arătat că estimările anterioare ale contribuţiei genetice au fost estompate de nivelurile ridicate de mortalitate din cauze externe, precum accidentele, infecţiile sau expunerile la factori de mediu.
Eliminarea acestor influenţe nu a fost posibilă în seturile de date istorice, din cauza lipsei de informaţii despre cauza decesului.
Pentru a compensa această limitare, echipa a dezvoltat un cadru de analiză inovator, care a inclus simulări matematice cu „gemeni virtuali”, menite să distingă decesele legate de îmbătrânirea biologică de cele determinate de factori externi. Rezultatele obţinute sunt concordante cu estimările de ereditate pentru alte trăsături umane complexe şi cu datele provenite din modelele animale.
Cercetătorii au arătat că, în perioada în care au trăit gemenii incluşi în studiile istorice, mortalitatea din cauze externe era de aproximativ zece ori mai mare decât în prezent, în principal din cauza bolilor infecţioase care astăzi sunt tratabile. Pentru a corecta această limitare, modelul matematic a ţinut cont de impactul deceselor din cauze externe asupra duratei de viaţă.
Ipoteza a fost confirmată prin analiza unor date mai recente din Suedia, care arată că decesele din cauze externe pot ascunde rolul real al geneticii, folosind informaţii despre gemeni crescuţi împreună şi gemeni crescuţi separat.
Rezultatele au arătat că, pe măsură ce mortalitatea cauzată de factori externi scade, creşte şi estimarea contribuţiei genetice la longevitate.
Gemenii identici crescuţi separat sunt deosebit de utili în acest tip de analiză, deoarece au acelaşi bagaj genetic, dar medii diferite. Gemenii fraternali oferă, la rândul lor, informaţii relevante, deoarece împart aproximativ jumătate din materialul genetic.
Autorii explică faptul că metodele statistice utilizate anterior funcţionează bine pentru alte trăsături, precum înălţimea sau tensiunea arterială, care nu sunt influenţate de mortalitatea de cauze externe. Durata medie a vieţii este însă o caracteristică aparte, puternic afectată de cauzele externe de deces, iar lipsa acestor informaţii din datele istorice a dus la subestimarea rolului geneticii.
Concluziile studiului pot avea implicaţii importante pentru cercetarea proceselor de îmbătrânire şi pentru sănătatea publică. Estimările scăzute ale contribuţiei genetice ar fi putut descuraja investiţiile şi interesul pentru genetica longevităţii, sugerând că durata vieţii este determinată în principal de factori de mediu sau de evenimente întâmplătoare. Noile rezultate arată că influenţa geneticii asupra duratei vieţii este semnificativă, dar a fost subestimată în studiile anterioare din cauza limitărilor datelor.
„Timp de mulţi ani, s-a considerat că durata vieţii umane este determinată aproape exclusiv de factori non-genetici, ceea ce a alimentat scepticismul faţă de rolul geneticii în îmbătrânire şi faţă de posibilitatea de a identifica determinanţi genetici ai longevităţii. În schimb, dacă rolul moştenirii genetice (ereditatea) este ridicat, aşa cum arată datele noastre, acest lucru încurajează căutarea variantelor genetice care prelungesc durata de viaţă, pentru a înţelege biologia îmbătrânirii şi, potenţial, pentru a o aborda prin intervenţii terapeutice”, a declarat conducătorul studiului, Ben Shenhar, de la Departamentul de Biologie Moleculară şi Celulară al Inatitutului Weizmann, citat într-un comunicat.
Genele pot avea efecte opuse asupra duratei de viaţă: unele variante genetice sunt asociate cu un risc mai mare de boală şi o longevitate redusă, în timp ce altele par să confere un efect protector.
„Mulţi centenari ajung la vârsta de 100 de ani fără afecţiuni medicale serioase. Este clar că aceste persoane au gene cu rol protector, care le apără de apariţia bolilor ce apar în mod obişnuit odată cu înaintarea în vârstă. O parte dintre aceste gene au fost deja identificate, însă, ca în cazul majorităţii trăsăturilor complexe, longevitatea este probabil influenţată de sute, dacă nu de mii de gene”, a mai precizat cercetătorul.
