Inflamaţia este o reacţie esenţială de apărare a organismului, dar atunci când există în organism pe timp îndelungat poate contribui la apariţia unor boli grave. Un nou studiu, realizat în Regatul Unit, descrie un mecanism natural prin care corpul limitează inflamaţia şi accelerează revenirea corpului la starea de echilibru.
Cercetători de la University College London (UCL) au identificat un mecanism-cheie prin care organismul opreşte inflamaţia, o descoperire care ar putea deschide calea către noi tratamente pentru bolile cronice ce afectează milioane de oameni la nivel mondial.
Inflamaţia este primul răspuns al sistemului imunitar la infecţii sau leziuni. Problema apare atunci când acest răspuns nu se opreşte la timp şi continuă să afecteze ţesuturile. În astfel de situaţii, inflamaţia este asociată cu boli precum artrita, bolile cardiovasculare sau diabetul.
Până acum, mecanismele prin care organismul decide să oprească răspunsul inflamator nu erau pe deplin cunoscute.
Studiul echipei de la UCL, publicat vineri, în revista Nature Communications, arată că anumite molecule derivate din grăsimi, numite epoxi-oxilipine, acţionează ca un mecanism natural de frânare a sistemului imunitar. Aceste molecule limitează producerea în exces a unei categorii de celule imune, monocitele intermediare, care sunt asociate cu inflamaţia cronică şi cu afectarea ţesuturilor.
Pentru a studia acest proces, cercetătorii au lucrat cu voluntari umani sănătoşi. Acestora le-a fost administrată local o injecţie cu bacterii E. coli inactivate prin radiaţii UV, care a declanşat o reacţie inflamatorie temporară, caracterizată prin durere, roşeaţă, căldură locală şi umflătură (edem) la locul injectării, similară celei apărute după o infecţie sau o leziune.
Voluntarii au fost împărţiţi în două grupuri. Un grup a primit preventiv un medicament experimental, cu două ore înainte de declanşarea inflamaţiei, iar celălalt grup a primit acelaşi tratament la patru ore după apariţia inflamaţiei, pentru a simula intervenţia terapeutică după debutul simptomelor.
Medicamentul utilizat, GSK2256294, blochează o enzimă numită epoxid-hidrolază solubilă (sEH), care în mod normal degradează epoxyi-oxilipinele.
În ambele situaţii, blocarea enzimei sEH a dus la creşterea nivelului de epoxi-oxilipine. Acest lucru a fost asociat cu o reducere rapidă a durerii şi cu scăderea semnificativă a numărului de monocite intermediare din sânge şi din ţesutul inflamat. În schimb, semnele externe ale inflamaţiei, precum roşeaţa şi edemul local, nu au fost influenţate în mod semnificativ.
Analize suplimentare au arătat că una dintre aceste molecule, 12,13-EpOME, acţionează prin inhibarea unui semnal proteic numit p38 MAPK, implicat în procesul prin care monocitele îşi schimbă caracteristicile şi funcţia. Acest mecanism a fost confirmat atât prin experimente de laborator, cât şi prin observarea efectelor unui medicament care blochează direct p38 MAPK la voluntarii umani.
Primul autor al studiului, dr. Olivia Bracken, de la UCL Department of Aging, Rheumatology and Regenerative Medicine (Departamentul de Îmbătrânire, Reumatologie şi Medicină Regenerativă al UCL), afirmă că rezultatele evidenţiază existenţa unei căi naturale prin care organismul limitează înmulţirea celulelor imune dăunătoare şi reduce mai rapid inflamaţia.
Potrivit cercetătorilor, ţintirea acestui mecanism ar putea permite controlul inflamaţiei fără suprimarea generală a sistemului imunitar.
Autorii subliniază că acesta este primul studiu care descrie activitatea epoxi-oxilipinelor la oameni în timpul unui proces inflamator. Ei arată că amplificarea acţiunii acestor molecule ar putea deschide calea către tratamente mai sigure pentru bolile determinate de inflamaţia cronică.
Studiul a fost realizat doar pe voluntari umani şi a folosit un compus care poate fi administrat la om, ceea ce face ca rezultatele să fie direct relevante pentru bolile autoimune.
Cercetătorii menţionează că acest tip de abordare ar putea fi explorat în viitor pentru controlul puseelor inflamatorii din afecţiuni cronice, domeniu în care opţiunile terapeutice sunt limitate.
Alegerea epoxi-oxilipinelor ca obiect de studiu a fost motivată de date anterioare obţinute în cercetări pe animale, care sugerau un rol antiinflamator şi analgezic al acestor molecule. Până la acest studiu, rolul lor exact la oameni nu era cunoscut.
Autorii subliniază că rezultatele deschid posibilitatea unor studii clinice viitoare care să testeze inhibitorii enzimei sEH în boli precum artrita reumatoidă sau afecţiunile cardiovasculare.
