Stresul pe termen lung este frecvent la persoanele diagnosticate cu cancer şi poate avea efecte asupra organismului dincolo de impactul emoţional. Cercetări recente arată că acest tip de stres este asociat cu procese biologice care pot influenţa evoluţia bolii şi răspunsul organismului.
Stresul este prezent aproape constant în parcursul unui pacient oncologic, de la momentul diagnosticului până după încheierea tratamentului. El apare în contextul deciziilor terapeutice, al aşteptării rezultatelor, al temerii de recidivă şi al schimbărilor din viaţa de zi cu zi.
Datele disponibile arată că stresul cronic poate activa mecanisme biologice care favorizează progresia bolii şi slăbesc apărarea organismului.
Aceste concluzii provin dintr-o analiză sistematică realizată de cercetători de la Universitatea de Medicină din Wroclaw, şi publicată în revista International Journal of Molecular Sciences.
Autorii au evaluat date privind patru tipuri de cancer - de sân, de prostată, pancreatic şi ovarian - organizate în funcţie de rata de supravieţuire la cinci ani.
Din punct de vedere biologic, stresul cronic reprezintă o suprasolicitare de lungă durată a capacităţii de adaptare a organismului. Nu este o reacţie punctuală la un eveniment dificil, ci o stare în care sistemele de răspuns la pericol rămân activate pe perioade mai îndelungate, de săptămâni sau chiar luni.
În oncologie, stresul este complex şi nu se limitează la anxietate sau tristeţe, ci include şi aspecte legate de viaţa socială, activitatea profesională, relaţiile de familie şi modul în care pacientul îşi percepe propria viaţă şi sensul acesteia.
Autorii descriu trei etape principale prin care stresul cronic este legat de evoluţia cancerului.
Prima este activarea hormonală persistentă. Stresul cronic menţine activă axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală şi sistemul nervos simpatic, ceea ce duce la creşterea pe termen lung a nivelurilor de cortizol, adrenalină şi noradrenalină.
Organismul funcţionează astfel ca şi cum ar fi permanent în stare de alertă, cu inflamaţie crescută şi imunosupresie, condiţii care pot favoriza progresia cancerului şi pot reduce eficienţa tratamentului.
A doua etapă vizează imunitatea şi inflamaţia.
Hormonii de stres pot afecta funcţionarea sistemului imunitar. Expunerea prelungită la cortizol şi catecolamine poate reduce supravegherea imună şi poate favoriza o inflamaţie cronică de intensitate scăzută. Acest mediu permite celulelor canceroase să supravieţuiască mai uşor, să se multiplice şi să evite mecanismele de control ale organismului.
A treia etapă implică mediul tumoral.
La nivelul ţesuturilor, stresul cronic poate influenţa formarea de vase de sânge noi (angiogeneză), migrarea celulelor canceroase şi procesele legate de rezistenţa la tratament.
Autorii subliniază că aceste mecanisme sunt coerente din punct de vedere biologic, dar în studiile clinice este dificil de separat efectul stresului de alţi factori, precum evoluţia bolii sau intensitatea tratamentului.
Un aspect important este faptul că efectul stresului cronic nu este uniform pentru toate tipurile de cancer. Impactul depinde de tipul bolii şi de prognostic.
În cancerele cu rate mai bune de supravieţuire, cum sunt cele de sân şi de prostată, stresul apare frecvent sub forma unei incertitudini de lungă durată.
Pacienţii trăiesc mult timp cu boala şi se confruntă cu teama de recidivă, efectele adverse ale tratamentului şi modificări persistente ale calităţii vieţii. În acest context, semnalizarea adrenergică şi glucocorticoidă a fost asociată, în studii preclinice, cu metastazarea şi răspunsul la terapie. Asta nu înseamnă că stresul compromite tratamentul, ci că poate reprezenta un factor biologic suplimentar în evoluţia bolii.
În cancerele cu prognostic mai rezervat, cum sunt cele pancreatic şi ovarian, tabloul este diferit. Suferinţa psihologică şi depresia sunt mai frecvente şi mai intense. În unele cazuri, simptomele psihologice pot apărea înaintea diagnosticului, ceea ce sugerează implicarea unor mecanisme biologice, nu doar o reacţie emoţională. La acest nivel predomină mecanismele inflamatorii şi citokinice, inclusiv creşterea interleukinei-6, un marker al inflamaţiei, şi un stres sistemic accentuat.
Autorii analizei subliniază că intervenţiile psihologice nu se limitează la sprijin emoţional. Datele arată că psihoterapia poate reduce anxietatea şi depresia, poate îmbunătăţi calitatea vieţii şi poate influenţa markeri biologici ai stresului şi inflamaţiei, precum nivelul de cortizol şi anumite citokine. Totuşi, nu există dovezi clare că aceste intervenţii prelungesc supravieţuirea. Efectele benefice pot scădea după încheierea terapiei, ceea ce sugerează necesitatea unui sprijin de lungă durată.
Autorii evidenţiază şi limitările datelor disponibile: metode diferite de măsurare a stresului, lipsa unor meta-analize care să permită concluzii cantitative precise şi dificultatea de a separa stresul ca factor biologic de stresul ca reacţie la boală şi tratament.
Mesajul central este acela că stresul cronic nu este responsabilitatea pacientului, ci un factor asociat cu procese biologice măsurabile. La fel ca durerea, malnutriţia sau tulburările de somn, stresul poate şi trebuie gestionat în cadrul îngrijirii medicale.
Cercetătorii propun integrarea sistematică a psiho-oncologiei în îngrijirea standard, evaluarea de rutină a stresului emoţional, acces rapid la sprijin specializat, implicarea partenerilor şi a persoanelor care îngrijesc pacientul, precum şi dezvoltarea unor forme de sprijin prin instrumente digitale (de exemplu, programe online) şi a unor metode care să menţină pe termen lung efectele terapiei.
„Psiho-oncologia nu trebuie privită ca pe un element secundar. Stresul cronic trebuie considerat un factor de risc care poate fi influenţat şi evaluat în contextul interacţiunilor complexe dintre procesele biologice, psihologice şi mediul de viaţă al pacientului”, concluzionează autorii analizei.
