Noi descoperiri în domeniul geneticii deschid calea către potenţiale opţiuni terapeutice pentru una dintre cele mai frecvente forme de artrită inflamatorie la vârstnici. Având în vedere creşterea prevalenţei odată cu înaintarea în vârstă şi lipsa opţiunilor de tratament în prezent, descoperirea a două gene-cheie deschide perspective reale pentru dezvoltarea unor tratamente ţintite şi eficiente pentru această afecţiune.
Un studiu genetic de amploare a identificat două gene, RNF144B şi ENPP1, implicate în apariţia unei forme de artrită provocată de acumularea cristalelor de pirofosfat de calciu în articulaţii (CPPD).
Constatările acestui studiu deschid noi direcţii promiţătoare pentru prevenirea şi tratamentul ţintit al bolii CPPD, în contextul în care astfel de opţiuni lipsesc în prezent.
Afecţiunea poate provoca simptome articulare acute sau cronice şi reprezintă una dintre cele mai comune forme de artrită inflamatorie la persoanele de peste 60 de ani.
În Europa şi America de Nord, semnele bolii CPPD apar la aproximativ 1 din 10 adulţi de vârstă mijlocie, iar odată cu înaintarea în vârstă, frecvenţa creşte semnificativ, ajungând la aproape 1 din 3 persoane de peste 80 de ani.
CPPD este, de asemenea, asociată cu degradarea cartilajului şi osteoartrita, deşi nu este clar dacă boala este o cauză sau un efect al acestor afecţiuni.
Cea mai cunoscută formă a bolii, cunoscută în trecut şi ca „pseudogută” (cu cristale de pirofosfat de calciu/CPPD, în loc de urat de sodiu), apare atunci când aceste cristale se acumulează în articulaţii şi declanşează reacţii inflamatorii intense, provocând durere şi inflamaţie bruscă.
O altă manifestare frecventă este condrocalcinoza, vizibilă pe radiografii (foto articol), care apare mai ales la persoanele în vârstă şi devine din ce în ce mai comună odată cu înaintarea în vârstă, dublându-şi frecvenţa la fiecare 10 ani după vârsta de 60 de ani.
În cadrul acestei cercetări, oamenii de ştiinţă au analizat întregul material genetic uman (GWAS) pentru a identifica genele care ar putea fi legate de apariţia bolii.
Studiul a fost realizat în cadrul Programului Million Veterans, care cuprinde peste 550.000 de veterani americani (91% bărbaţi) de origine genetică africană şi europeană, selectaţi din sistemul de sănătate al Veterans Health Administration.
Rezultatul principal a fost identificarea a două gene, RNF144B şi ENPP1, care cauzează boala CPPD la americani. Aceleaşi gene au fost detectate şi la persoane de origine europeană şi africană.
„Cel mai semnificativ rezultat al cercetării noastre a fost descoperirea genei ENPP1. Proteina codificată de această genă controlează producţia de compuşi (adenozin monofosfat şi pirofosfat anorganic) care, împreună cu ionii de calciu, conduc la formarea cristalelor CPP”, a declarat cercetătorul principal, dr. Tony R. Merriman, de la University of Alabama din Birmingham şi University of Otago (Noua Zeelandă), citat într-un comunicat.
Despre cealaltă genă, RNF144B, se cunosc puţine informaţii, precum o posibilă legătură cu procesele inflamatorii. În schimb, ENPP1 este mult mai bine studiată, iar un aspect important pentru pacienţii cu CPPD este faptul că există deja medicamente dezvoltate împotriva proteinei codificate de genă, utilizate în tratamentul unor boli infecţioase şi al cancerului, terapii care ar putea fi adaptate şi investigate în contextul CPPD.
Boala CPPD are în prezent opţiuni terapeutice limitate, tratamentele actuale concentrându-se în principal pe reducerea inflamaţiei, cu ajutorul antiinflamatoarelor nesteroidiene, colchicina sau prednison.
„Acest prim studiu genomic aduce o contribuţie importantă, identificând două posibile ţinte pentru dezvoltarea unor terapii viitoare, un pas esenţial în contextul opţiunilor limitate de tratament disponibile în prezent pentru pacienţi”, a comentat dr. Josef Smolen, de la Universitatea de Medicină din Viena şi redactor-şef al revistei Annals of the Rheumatic Diseases, care a publicat studiul.
Foto articol: Imaginea prezintă o radiografie care evidenţiază condrocalcinoza (semn radiologic al CPPD) la nivelul meniscurilor laterale şi al cartilajului hialin din ambii genunchi. Credit: Dr. Sara Tedeschi, MPH.
