Ministerul Sănătăţii a elaborat un proiect de act normativ care introduce noi reglementări pentru furnizarea de servicii medicale prin telemedicină, care clarifică în ce domenii se pot furniza servicii la distanţă în ce situaţii consultaţia medicală faţă în faţă rămâne obligatorie. Legislaţia actuală nu stabileşte criterii clare de aplicare diferenţiată în funcţie de specialitatea medicală şi de specificul actului medical.
Măsurile sunt cuprinse într-un proiect de ordonanţă a guvernului, care completează Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
“Furnizarea serviciilor medicale prin telemedicină se realizează diferenţiat, în funcţie de specialitatea medicală şi de tipul de serviciu de telemedicină, cu respectarea limitelor actului medical şi a cerinţelor de siguranţă a pacientului, în condiţiile stabilite prin normele de aplicare ale dispoziţiilor privind telemedicina”, prevede proiectul de act normativ.
Potrivit ministrului Sănătăţii, telemedicina este un instrument util pentru sistemul de sănătate, dar nu este o soluţie universală.
„Nu toate specialităţile medicale şi nu toate situaţiile clinice pot fi gestionate la distanţă în condiţii de siguranţă. Tocmai de aceea a fost necesar un cadru legal care să ţină cont de realitatea din sistem, de specificul fiecărui act medical şi de responsabilitatea deciziei clinice”, a declarat Alexandru Rogobete.
Proiectul de act normativ defineşte clar ce tipuri de servicii pot fi furnizate la distanţă, în ce condiţii şi în ce situaţii consultaţia medicală faţă în faţă rămâne obligatorie. Reglementările se referă la domenii precum teleradiologia, teleconsultaţia, telexpertiza sau telemonitorizarea.
“Clarificarea cadrului legal înseamnă aplicare unitară la nivel naţional, predictibilitate pentru furnizorii de servicii medicale, reducerea riscurilor juridice şi profesionale şi, în acelaşi timp, un acces mai bun al pacienţilor la servicii medicale, în condiţii de siguranţă şi responsabilitate”, a mai spus ministrul.
Legislaţia în vigoare consacră telemedicina ca modalitate de furnizare a serviciilor medicale, definind şase categorii de servicii (teleconsultaţia, teleexpertiza, teleasistenţa, teleradiologia, telepatologia şi telemonitorizarea), însă nu stabileşte criterii clare de aplicare diferenţiată în funcţie de specialitatea medicală şi de specificul actului medical, arată iniţiatorii proiectului, în nota de fundamentare.
În lipsa unor asemenea delimitări la nivel de lege, normele metodologice nu pot detalia în mod suficient şi sigur juridic condiţiile concrete de furnizare a serviciilor de telemedicină pentru fiecare specialitate, potrivit documentului.
Această situaţie conduce, în practică, la interpretări neunitare privind posibilitatea utilizării telemedicinei de către diferite specialităţi medicale, la aplicarea extensivă sau, dimpotrivă, restrictivă a telemedicinei, fără un fundament legal clar, la dificultăţi în stabilirea limitelor actului medical realizat la distanţă, în special în ceea ce priveşte necesitatea examinării clinice directe, şi la riscuri potenţiale asupra siguranţei pacientului şi calităţii actului medical, în lipsa unor criterii clare care să stabilească situaţiile în care consultaţia faţă în faţă este obligatorie.
De asemenea, Hotărârea Guvernului nr. 1.133/2022, în calitate de act normativ subsecvent, nu poate introduce diferenţieri sau restricţii substanţiale care nu sunt prevăzute expres de lege.
“Prin urmare, cadrul normativ actual nu oferă o bază suficient de clară şi predictibilă pentru dezvoltarea coerentă şi sigură a telemedicinei, adaptată particularităţilor fiecărei specialităţi medicale şi cerinţelor de protecţie a pacientului”, se precizează în referatul de aprobare.
