Inhibitorii receptorilor de angiotensină (ARB) şi medicamentele beta-blocante au efecte similare şi independente asupra reducerii dimensiunii rădăcinii aortice la pacienţii cu sindrom Marfan, sugerând că un tratament combinat ar putea întârzia cu câţiva ani necesitatea intervenţiei chirurgicale.
Cercetări de ultimă oră, prezentate luni, la Congresul Societăţii Europene de Cardiologie, ESC 2022, au arătat că o combinaţie de medicamente cu inhibitori ai receptorilor de angiotensină şi beta-blocante pot amâna cu câţiva ani intervenţia chirurgicală asupra rădăcinii aortice la pacienţii cu sindrom Marfan.
Sindromul Marfan afectează aproximativ una din 5.000 de persoane din întreaga lume şi este adesea cauzat de o mutaţie a genei FBN1. Afectarea cardio-vasculară a aceastei afecţiuni este responsabilă de mortalitatea asociată sindromului.
Aproape toţi pacienţii cu sindrom Marfan suferă de dilatarea rădăcinii aortice, ceea ce creşte riscul de disecţie aortică şi ruptura aortei care poate pune viaţa în pericol, uneori la vârsta adultă timpurie. Pentru a preveni aceste consecinţe, intervenţia chirurgicală pentru înlocuirea rădăcinii aortice poate fi efectuată atunci când dilataţia atinge 4,5-5 cm.
Medicamentele beta-blocante au fost recomandate pentru a încetini creşterea aortică, în baza rezultatelor unui studiu restrâns, randomizat. De asemenea, s-a sugerat că inhibitorii ARB ar putea încetini creşterea rădăcinii aortice în sindromul Marfan.
Cercetătorii de la Oxford Population Health au efectuat o meta-analiză pentru Marfan Treatment Trialists (MTT) în care au evaluat efectele 1) ARB versus controale, 2) ARB versus beta-blocante şi 3) indirect, beta-blocante versus controale, asupra ratei de modificare a dimensiunii rădăcinii aortice.
Analiza a fost ajustată pentru vârstă, sex şi suprafaşă corporală. Efectele au fost apoi, examinate în subgrupurile de pacienţi, inclusiv la cei cu sau fără o variantă patogenă FBN1 confirmată. Analiza a inclus date individuale de la 1442 de pacienţi fără intervenţii chirurgicale aortice anterioare din şapte studii randomizate.
Oamenii de ştiinţă au analizat mai întâi patru studii, care au implicat 676 de pacienţi şi au comparat inhibitorii ARB cu placebo sau controale deschise. Vârsta medie a fost de 29 de ani, 54% erau femei, 75% primeau un beta-blocant la momentul iniţial şi 83% dintre pacienţii genotipaţi aveau o variantă patogenă FBN1.
Pe parcursul unei urmăriri de trei ani, s-a observat că inhibitorii ARB au redus aproape la jumătate rata anuală de modificare a scorului Z în rădăcină aortică, o măsurătoare utilizată pe scară largăpentru dimensiunea rădăcinii aortice. Creşterea anuală a fost de +0,07 cu inhibitori ARB faţă de +0,13 cu medicamente de control, pentru o diferenţă absolută de -0,07 (interval de încredere [IC] 95% -0,12 până la -0,01; p=0,012). Efecte similare au fost observate atunci când au fost analizate dimensiunile aortice absolute.
„Beneficiul terapiei ARB a fost deosebit de mare la pacienţii cu o mutaţie FBN1 la momentul iniţial, făcând mai plauzibil faptul că efectul este real. diferenţe detectabile în efectul tratamentului în funcţie de alte caracteristici ale pacientului, inclusiv vârsta, sexul şi tensiunea arterială. Beneficiul tratamentului ARB a fost similar, indiferent dacă pacienţii luau un beta-blocant”, a declarat autorul principal al studiului, dr. Alex Pitcher, consultant cardiolog la spitalele universităţii Oxford, din Marea Britanie.
Cercetătorii au analizat apoi celelalte trei studii, care au implicat 766 de pacienţi şi au comparat un inhibitor ARB cu un beta-blocant. Vârsta medie a fost de 14 ani, 44% au fost femei, niciunul dintre pacienţi nu a primit un beta-blocant înainte de randomizare şi 86% dintre pacienţii cărora li s-a făcut un test de genotipare au avut o variantă patogenă FBN1.
Pe parcursul unei urmăriri de trei ani, modificarea anuală a scorului Z a rădăcinii aortice a fost similară în cele două grupuri (diferenţa absolută inhibitor ARB minus beta-blocant 0,03; IC 95% -0,05 până la 0,10).
Rezultatele celor două analize au fost utilizate pentru a evalua indirect efectul unui beta-blocant în comparaţie cu un medicament de control. S-a estimat că folosirea unui beta-blocant a redus, de asemenea, la aproape jumătate modificarea anuală a scorului Z a rădăcinii aortice (diferenţă absolută faţă de placebo: -0,09; IC 95% -0,18 până la -0,0033; p=0,04).
„Rezultatele noastre sugerează că inhibitorii ARB şi beta-blocantele au efecte similare, substanţiale şi independente asupra reducerii scorului Z a rădăcinii aortice, care, dacă este menţinut pe o perioadă de câţiva ani, ar fi de aşteptat să întârzie nevoia de chirurgie a rădăcinii aortei. Descoperirile indică faptul că terapia combinată, acolo unde este tolerabilă, poate aduce beneficii pacienţilor cu sindrom Marfan”, a concluzionat dr. Pitcher.