Cercetătorii încearcă de ani buni să înţeleagă de ce, în obezitate şi în tulburările de alimentaţie compulsivă, apar pofte intense şi gânduri obsesive legate de mâncare. Un nou studiu de caz oferă o perspectivă rară, direct din creierul unui pacient, asupra modului în care un medicament utilizat pentru diabet şi scădere în greutate poate influenţa aceste mecanisme.
O înregistrare în timp real a activităţii cerebrale la o pacientă cu obezitate severă şi episoade de alimentaţie necontrolată sugerează că tirzepatida poate reduce semnalizarea în nucleul accumbens, o regiune implicată în recompensă, motivaţie şi controlul impulsurilor, asociată frecvent cu o preocuparea persistentă, dificil de controlat, pentru mâncare.
Observaţia, realizată de echipa de la Perelman School of Medicine, din cadrul Universiăţii din Pennsylvania (UPenn), şi publicată recent în revista Nature Medicine, indică însă că efectul este trecător, ceea ce ridică întrebări despre utilitatea actualelor terapii de tip GLP-1/GIP pentru gestionarea de durată a comportamentelor alimentare compulsive.
Pierderea controlului când vine vorba de mâncare este o problemă frecventă şi invalidantă la persoanele cu obezitate şi la cele cu diverse tulburări de alimentaţie.
Tulburarea de alimentaţie compulsivă (în engl., binge eating disorder - BED) este cea mai diagnosticată tulburare de alimentaţie în Statele Unite şi afectează milioane de persoane; episoadele sunt caracterizate de consumul rapid de cantităţi mari de alimente, indivizii confruntându-se cu dificultatea de a se opri din mâncat, chiar şi după ce apare senzaţia de saţietate.
Studiile de neuroştiinţe arată că aceste comportamente sunt modelate de reţele ce includ hipotalamusul şi nucleul accumbens, parte a sistemului de recompensă; la persoanele cu obezitate şi BED, semnalizarea în aceste circuite poate deveni dereglată.
Chiar şi fără diagnostic de BED, până la 60% dintre persoanele cu obezitate descriu gânduri repetitive despre mâncare, care le provoacă disconfort psihic şi generează suferinţă emoţională, şi pot favoriza hrănirea impulsivă.
În plus, prezenţa episoadelor compulsive s-a asociat cu un risc crescut de suicid în obezitate şi în tulburările de alimentaţie, pe fondul trăsăturilor impulsive şi al dificultăţilor de reglare emoţională, subliniind nevoia de noi opţiuni terapeutice.
În acest context, cercetătorii au explorat dacă terapiile care acţionează pe receptorii GLP-1 şi GIP, dezvoltate iniţial pentru diabetul zaharat de tip 2 şi ulterior pentru obezitate, ar putea ajuta şi în condiţii dominate de impulsivitate, precum BED.
Studiul de caz a fost posibil datorită unui protocol clinic care foloseşte o interfaţă creier–computer: la pacienţi cu obezitate rezistenţă la tratament şi alimentaţie necontrolată sunt implantaţi electrozi pentru electroencefalografie intracraniană (iEEG), similar dispozitivelor utilizate în epilepsia farmacorezistentă sau în boala Parkinson.
Electrozii înregistrează activitatea din nucleul accumbens atunci când participanţii sunt expuşi la alimente care le declanşează de obicei poftele compulsive, iar ulterior pot livra stimulare electrică de înaltă frecvenţă chiar când apar semnale asociate poftelor alimentare şi dorinţei irezistibile de a mânca, cu scopul de a preveni episodul de consum excesiv.
Cercetări anterioare ale echipei au arătat că nucleul accumbens generează un tip particular de activitate electrică imediat înainte ca pacientul să resimtă obsesia pentru mâncare şi impulsul de a mânca excesiv, activitate absentă în foamea obişnuită dinaintea meselor normale.
În studiul actual au fost incluşi patru participanţi. Cazul relevant pentru tirzepatidă a fost o femeie de 60 de ani cu obezitate severă, rezistentă la tratamente multiple (chirurgie bariatrică, medicaţie, terapie comportamentală), diabet zaharat de tip 2 şi preocupare persistentă pentru mâncare.
În trecut, pacienta folosise dulaglutidă, un agonist GLP-1, fără efect pe greutate ori pe preocuparea alimentară. Înaintea intervenţiei neurochirurgicale, medicul i-a prescris tirzepatidă pentru controlul diabetului, doza fiind crescută treptat până la maximum înainte şi după implantarea electrozilor, pentru a reduce riscul perioperator.
Această secvenţă a creat o oportunitate rară: cercetătorii au putut observa direct cum influenţează tirzepatida semnalele neuronale legate de comportamentul alimentar, înainte de activarea stimulării electrice. După atingerea dozei maxime, pacienta a raportat dispariţia preocupării obsesive pentru mâncare, iar înregistrările au indicat o reducere accentuată a activităţii din nucleul accumbens.
Totuşi, după aproximativ cinci luni, semnalizarea în nucleul accumbens a reapărut la niveluri tipice pentru obezitate, concomitent cu revenirea simptomelor de poftă de mâncare severă, sugerând că efectul tirzepatidei asupra acestor circuite şi comportamente a fost doar temporar sau incomplet.
În schimb, ceilalţi participanţi care nu luau tirzepatidă au prezentat activitatea crescută a nucleului accumbens şi episoade frecvente de preoccupare persistentă pentru mâncare, aşa cum indicau şi datele anterioare, ceea ce întăreşte ipoteza că medicamentul a fost responsabil de suprimarea iniţială a semnalelor asociate poftei de mâncare.
Autorii subliniază că, deşi medicamentele GLP-1/GIP sunt foarte eficiente în controlul glicemiei şi în scăderea în greutate la diabetul zaharat de tip 2 şi obezitate, nu sunt aprobate pentru reducerea gândurilor persistente despre mâncare sau a mancatului impulsiv, iar efectele lor asupra creierului uman sunt abia explorate.
Fiind vorba despre date obţinute de la un singur pacient, concluziile nu pot fi generalizate, dar oferă o dovadă directă că aceste terapii pot controla pe termen scurt activitatea centrului cerebral al recompensei.
Rezultatele deschid direcţii pentru cercetări viitoare orientate spre dezvoltarea unor tratamente mai bine adaptate tendinţei spre comportamente impulsive asociate obezităţii şi tulburărilor de alimentaţie, care să fie sigure şi să aibă un efect susţinut.
