Un studiu clinic desfăşurat pe un pacient cu orbire completă a evidenţiat o recuperare parţială şi susţinută a vederii naturale, apărută în mod neaşteptat în timpul unei intervenţii experimentale asupra creierului. Studiul de caz oferă date relevante despre posibilitatea creierului de a-şi recăpăta anumite funcţii chiar şi după perioade îndelungate în care a fost afectat.
Un pacient cu orbire completă, cauzată de leziuni ireversibile ale nervului optic, a prezentat o recuperare parţială a vederii naturale după participarea la un studiu clinic de stimulare electrică a cortexului vizual, realizat de cercetători de la Universidad Miguel Hernández de Elche (UMH) şi de la Institutul CIBER de Bioinginerie, Biomateriale şi Nanomedicină (CIBER-BBN).
Îmbunătăţirea a fost neaşteptată, a apărut spontan, s-a menţinut în timp şi nu a depins de funcţionarea dispozitivului implantat, notează cercetătorii.
Studiul a fost conceput pentru a evalua siguranţa şi fezabilitatea unei proteze vizuale corticale, cu scopul de a genera percepţii vizuale artificiale prin stimulare directă a creierului.
Cu toate acestea, unul dintre participanţi, care fusese complet orb timp de peste trei ani, a început să recupereze progresiv vederea naturală.
Rezultatele au fost publicate marţi, în revista Brain Communications.
Potrivit coordonatorului studiului, Eduardo Fernández Jover, director al Institutului de Bioinginerie al UMH, obiectivul tuturor studiilor derulate de echipă până acum a fost inducerea de percepţii vizuale artificiale, nu restabilirea vederii naturale.
Faptul că un participant a prezentat o îmbunătăţire vizuală măsurabilă şi susţinută sugerează existenţa unor factori individuali care nu sunt încă cunoscuţi.
Neurologul Arantxa Alfaro Sáez, de la Hospital de la Vega Baja din Orihuela, subliniază că, deşi au mai fost descrise cazuri de recuperare vizuală la pacienţi cu afectare severă a nervului optic, acestea apar de obicei în primele luni după leziune, iar o revenire după o perioadă atât de lungă este „foarte neobişnuită”.
Pacientul a urmat zilnic un program de antrenament vizual de cel puţin 30 de minute, care a inclus exerciţii standard, cu dificultate progresivă, pentru evaluarea percepţiei luminii, localizării spaţiale, detectării mişcării, acuităţii vizuale, sensibilităţii la contrast, precum şi a capacităţii de a căuta, identifica şi urmări obiecte, forme, litere şi cifre. Înainte de studiu, potenţialele evocate vizuale - semnalele electrice prin care se poate verifica dacă stimulii vizuali sunt procesaţi şi ajung la nivelul cortexului cerebral -, erau aproape absente la acest participant. În timp, aceste semnale au reapărut treptat şi s-au îmbunătăţit, confirmând o recuperare reală şi măsurabilă. Credit: Alfaro, A., Soo, L., et al., Brain Communications, 3 februarie 2026.
Procedura a presupus implantarea chirurgicală a unei matrice intracorticale cu 100 de microelectrozi în cortexul vizual primar, regiunea cerebrală responsabilă de procesarea informaţiei vizuale.
Prin acest sistem, cercetătorii au aplicat tipare controlate de stimulare electrică pentru a induce fosfene, adică percepţii vizuale artificiale sub formă de puncte sau lumini - fenomenul de a vedea lumina fără ca lumina să pătrundă efectiv în ochi.
La două zile după intervenţie, în timpul spitalizării, pacientul a raportat perceperea unor lumini şi mişcări în faţa sa, deşi stimularea abia începuse pentru calibrarea sistemului.
El a reuşit să descrie corect poziţia braţelor cercetătorilor şi să localizeze persoanele din jur, experienţă pe care a descris-o ca o umbră în mişcare, prima percepţie vizuală naturală după ani de orbire totală.
În lunile următoare, pacientul a urmat zilnic un program de antrenament vizual de cel puţin 30 de minute, cu exerciţii standard de dificultate progresivă, care au evaluat percepţia luminii, localizarea spaţială, detectarea mişcării, acuitatea vizuală, sensibilitatea la contrast şi capacitatea de a căuta, identifica şi urmări obiecte, forme, litere şi cifre.
Leili Soo, coautoare a studiului, indică faptul că acest antrenament, împreună cu motivaţia participantului, ar fi putut contribui la recuperarea parţială a vederii naturale.
Un element important este faptul că îmbunătăţirea s-a menţinut chiar şi după îndepărtarea chirurgicală a implantului intracortical. La începutul studiului, potenţialele evocate vizuale (PEV sau VEP), semnale electrice generate de creier ca răspuns la stimuli vizuali şi utilizate pentru a evalua dacă informaţia vizuală ajunge la cortex, erau aproape absente.
În timp, aceste semnale au reapărut treptat şi s-au îmbunătăţit, confirmând o recuperare reală şi măsurabilă. Per ansamblu, participantul a prezentat o creştere semnificativă a acuităţii vizuale şi o autonomie mult mai mare. Acesta a putut identifica constant forme şi litere, şi-a îmbunătăţit coordonarea la prinderea obiectelor şi s-a deplasat cu mai multă încredere în viaţa de zi cu zi. Pacientul (foto) a declarat că recuperarea vederii i-a permis să desfăşoare activităţile cotidiene în condiţii mai bune de siguranţă.
Autorii subliniază că observaţia se bazează pe un singur caz, ceea ce sugerează implicarea unor caracteristici individuale particulare şi limitează generalizarea rezultatelor.
Rămân deschise numeroase întrebări, inclusiv modul de funcţionare al circuitelor neuronale vizuale, parametrii optimi de stimulare şi răspunsul creierului la stimularea artificială pe termen lung.
Cercetătorii avertizează că recuperarea observată ar putea să nu fie reproductibilă la alţi pacienţi. Studiul a fost realizat în strânsă colaborare cu Spitalul IMED Elche şi specialişti din cadrul Institutului de Bioinginerie al UMH.
