Un nou studiu de pionierat deschide calea către tratamente mai eficiente pentru pacienţii cu distrofie musculară Duchenne (DMD), o boală rară, progresivă şi fatală. Cercetătorii cred că vizarea unor mecanisme recent descoperite cu terapii existente ar putea contribui la reducerea inflamaţiei şi la susţinerea funcţiei musculare. Pentru profesioniştii din sistemul de sănătate, aceste rezultate ar putea fi de mare ajutor în gestionarea afecţiunii.
Distrofia musculară Duchenne este cauzată de o mutaţie a genei distrofinei, care produce o proteină mare, esenţială pentru stabilizarea membranelor celulelor musculare şi protejarea fibrelor musculare. În absenţa distrofinei, apar leziuni musculare care se acumulează, conducând la inflamaţie persistentă şi fibroză (cicatrizare).
Afecţiunea se manifestă predominant la băieţi, cu o incidenţă de circa 1 la 5.000 de naşteri masculine, şi duce la deces prematur din cauza slăbiciunii muşchilor respiratori şi cardiaci. În prezent nu există un tratament curativ pentru DMD.
Cercetătorii de la Hospital for Special Surgery (HSS) din New York au descoperit mecanisme-cheie care menţin inflamaţia cronică musculară şi propun acum o strategie de a folosi terapii deja existente pentru a proteja funcţia musculară în această afecţiune severă.
Echipa de cercetare s-a concentrat pe monocite (un tip de globule albe) care circulă prin sânge şi se infiltrează în muşchii afectaţi, devenind macrofage inflamatorii ce promovează distrugerea musculară şi acumularea patologică de ţesut conjunctiv fibros.
Anterior, cercetătorii au descoperit că blocarea migraţiei monocitelor din circulaţia sanguină a condus temporar la o scădere a acumulării de macrofage, la reducerea procesului de fibroză şi la ameliorarea funcţiei musculare într-un model experimental al bolii DMD.
„Efectul terapeutic este, însă, de scurtă durată. Inhibarea infiltraţiei macrofagelor nu este suficientă pentru controlul inflamaţiei musculare cronice, care contribuie la afectarea musculară şi fibroză”, afirmă dr. Lan Zhou, neurolog-şef la HSS şi autor principal al studiului, citat într-un comunicat.
Pentru a descoperi factori suplimentari care duc la acumularea de macrofage, cercetătorii au utilizat tehnologii de ultimă generaţie, inclusiv analiza secvenţierii ARN la nivel de celulă şi investigarea originii liniei celulare, pentru a determina mecanismul principal care alimentează inflamaţia cronică după blocarea infiltraţiei macrofagelor.
Conform noii cercetări, echipa a descoperit că celulele stromale mezenchimale (un tip de celule stem) din ţesutul muscular, numite progenitori fibro/adipogenici (FAP), produc citokine sau factori de creştere cunoscuţi sub denumirea de factor stimulator de colonii (CSF-1).
CSF-1 stimulează macrofagele rezidente din muşchii scheletici să prolifereze şi să se acumuleze, ceea ce contribuie la inflamaţia cronică şi distrofia musculară.
Aceste descoperiri evidenţiază o funcţie nouă a FAP care alimentează inflamaţia cronică şi accelerează progresia bolii DMD.
Cercetătorii au concluzionat că, pentru a controla eficient inflamaţia cronică, nu este suficientă doar blocarea infiltrării macrofagelor din circulaţie, ci este necesară şi limitarea proliferării şi activării macrofagelor deja prezente în ţesutul muscular.
„Acest lucru înseamnă că, pentru a controla inflamaţia musculară cronică şi a îmbunătăţi funcţia musculară la pacienţii cu DMD, trebuie vizate atât macrofagele, cât şi aceste FAP” explică dr. Zhou.
Ca pas următor, echipa sa intenţionează să studieze siguranţa şi eficienţa unei combinaţii de tratament, utilizând două medicamente existente, dezvoltate pentru alte afecţiuni.
Unul este folosit pentru tratarea inflamaţiei cronice prin suprimarea infiltraţiei macrofagelor. Celălalt este un inhibitor CSF-1 utilizat pentru tratarea unui tip de tumoră articulară care conţine numeroase macrofage din cauza excesului de CSF-1.
Există opţiuni limitate de tratament pentru pacienţii cu DMD, dar cercetătorii continuă să îmbunătăţească terapiile genice şi celulare pentru această boală devastatoare, care până acum au avut succes limitat în studiile clinice.
Experţii din domeniu cred că pacienţii vor avea în cele din urmă nevoie de o combinaţie de abordări terapeutice, nu doar pentru corectarea defectelor genetice, ci şi pentru corectarea disfuncţiilor locale ale ţesutului muscular, astfel încât terapiile genice şi celulare să fie mai eficiente.
Medicamentele ţintite ar putea fi utilizate pentru a reduce inflamaţia cronică şi a preveni acumularea excesivă de ţesut conjunctiv fibros, contribuind astfel la crearea unui mediu propice în care genele sau celulele sănătoase introduse prin terapii genice sau celulare să se poată integra eficient, să supravieţuiască pe termen lung şi să îşi exercite funcţiile biologice în mod corespunzător.
Studiul a fost publicat în revista PNAS.
