Pentru unii pacienţi care au trecut printr-un infarct miocardic şi au o evoluţie stabilă, tratamentul medicamentos administrat pe termen lung ar putea fi ajustat, fără a afecta riscul de complicaţii majore.
Beta-blocantele sunt medicamente utilizate pentru reducerea tensiunii arteriale şi pentru încetinirea ritmului cardiac, diminuând totodată forţa de contracţie a inimii, fiind prescrise de zeci de ani în tratarea afecţiunilor cardiovasculare.
Aceste medicamente sunt considerate tratament de primă linie după infarct de decenii, însă, potrivit unui studiu clinic realizat în Coreea de Sud, pacienţii care au suferit un infarct miocardic şi au un risc scăzut pot opri tratamentul cu beta-blocante după un an, fără a creşte riscul de deces sau alte evenimente cardiovasculare majore.
Cercetarea a inclus 2.540 de pacienţi care s-au recuperat după infarct şi care au primit beta-blocante, precum metoprolol sau atenolol. Participanţii au fost monitorizaţi pentru a compara evoluţia celor care au continuat tratamentul cu cea a pacienţilor care au întrerupt medicamentele după cel puţin 12 luni.
Rezultatele, prezentate la reuniunea ştiinţifică a Colegiului American de Cardiologie (American College of Cardiology-ACC.26), şi publicate luni, în revista The New England Journal of Medicine-NEJM, arată că probabilitatea de deces, de apariţie a unui nou infarct sau de spitalizare pentru insuficienţă cardiacă a fost similară între cele două grupuri.
După o perioadă mediană de urmărire de 3,5 ani, astfel de evenimente au fost înregistrate la 7,2% dintre pacienţii care au întrerupt tratamentul şi la 9% dintre cei care au continuat administrarea beta-blocantelor.
Beta-blocantele reduc frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială şi au fost mult timp utilizate pentru a preveni evenimentele cardiovasculare după infarct. Totuşi, multe dintre studiile care au demonstrat beneficiile lor au fost realizate în urmă cu decenii, înainte de introducerea procedurilor şi tratamentelor moderne.
Autorul principal al studiului, dr. Joo-Yong Hahn, de la Samsung Medical Center din Seul, a declarat că, în practica medicală, la pacienţii stabili, aflaţi la câţiva ani după infarct, întreruperea tratamentului poate fi luată în considerare printr-o decizie comună medic–pacient, cu monitorizarea tensiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace.
El a subliniat că, în cazul pacienţilor care prezintă reacţii adverse la beta-blocante, precum oboseală, ameţeli, bradicardie (scăderea frecvenţei cardiace) sau hipotensiune, argumentele pentru întreruperea tratamentului sunt mai puternice.
Cercetătorii atrag însă atenţia că rezultatele ar putea să nu fie aplicabile pe scară largă, deoarece toţi participanţii au fost din Coreea de Sud, iar numărul femeilor incluse în studiu a fost redus.
