Cercetările din ultimele decenii au transformat infecţia cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) într-o boală cronică gestionabilă, permiţând majorităţii pacienţilor să menţină virusul la niveluri nedetectabile prin terapie antiretrovirală. Totuşi, eliminarea completă a virusului din organism rămâne extrem de rară şi a fost documentată doar în câteva cazuri excepţionale. Un nou studiu descrie o scădere neobişnuit de mare a celulelor imune infectate cu HIV la un pacient care a urmat un tratament oncologic, sugerând un posibil mecanism ce ar putea fi exploatat în viitor.
Progresele în cercetarea HIV/SIDA (sindromul imunodeficienţei umane dobândite), dezvoltarea de medicamente şi practica clinică, începând cu anii 1980, au făcut posibil ca persoanele care trăiesc cu HIV să ducă o viaţă lungă şi activă, cu condiţia menţinerii tratamentului.
În absenţa unei terapii curative, virusul persistă în organism sub formă de provirus - fragmente de ADN viral integrate în genomul celulelor T, care pot rămâne inactive perioade îndelungate.
Într-un articol, publicat recent în Journal of Clinical Investigation - JCI, cercetători de la Johns Hopkins Medicine descriu cazul unui pacient cu HIV care urma tratament pentru cancer pulmonar metastatic.
După administrarea chimioterapiei, echipa a observat o reducere semnificativă a numărului de celule T CD4+ care conţineau un provirus HIV, aceste celule fiind considerate un element-cheie privind persistenţa infecţiei în organism.
În mod obişnuit, la persoanele cu HIV, provirusurile sunt integrate în genomul celulelor T şi sunt transmise celulelor „fiice” atunci când acestea se divid, proces numit expansiune clonală. În timp, acest mecanism duce la creşterea numărului de celule infectate. Provirusurile pot rămâne inactive sau se pot reactiva şi produce noi particule virale, în special dacă tratamentul antiretroviral este întrerupt.
Celulele T CD4+, cunoscute şi ca celule T helper, au un rol central în răspunsul imun: recunosc agenţii patogeni, stimulează producerea de anticorpi de către celulele B şi ajută celulele T CD8+ să elimine celulele infectate. Prezenţa provirusurilor latente în aceste celule face ca virusul să fie extrem de dificil de eradicat complet.
Potrivit autorilor noii cercetări, pacientul a primit două medicamente chimioterapice utilizate în tratamentul cancerului pulmonar: paclitaxel şi carboplatină. Cercetătorii au presupus că celulele T CD4+ infectate cu HIV ar putea fi deosebit de sensibile la aceste medicamente şi că proliferarea lor ar fi fost astfel blocată.
Pentru a testa ipoteza, echipa a studiat o populaţie clonală de celule T CD4+ infectate cu HIV, care conţinea un provirus activ, capabil să se reproducă. Celulele au fost stimulate cu un fragment de proteină HIV care declanşează activarea şi multiplicarea lor. O parte dintre aceste clone au fost tratate cu paclitaxel şi carboplatină, altele cu un medicament antiproliferativ, micofenolat mofetil, iar un grup de control nu a primit niciun tratament. Clonele infectate netratate au continuat să se dividă, în timp ce cele tratate nu s-au mai multiplicat.
Autorii subliniază că acest efect a fost observat într-un singur caz, ceea ce impune prudenţă în interpretarea rezultatelor. Echipa intenţionează acum să analizeze dacă un comportament similar apare şi în celulele T CD4+ provenite de la alţi pacienţi cu HIV.
Potrivit cercetătorilor, sensibilitatea accentuată a acestor celule la chimioterapie şi la medicamentele antiproliferative ar putea fi legată de faptul că îşi menţin multiplicarea în organism prin diviziuni repetate.
Dacă aceste observaţii vor fi confirmate şi în alte cazuri clinice, ele ar putea orienta cercetările viitoare spre strategii care să vizeze eliminarea selectivă a celulelor T infectate, fără a fi necesară intervenţia asupra altor mecanisme prin care HIV reuşeşte să rămână prezent în organism.
