Un tratament experimental ar putea schimba modul în care este administrată insulina, printr-o formulă capabilă să traverseze pielea şi să elibereze hormonul în organism fără injecţii. Tehnologia, aflată încă în fază preclinică, oferă perspectiva unei administrări nedureroase şi mai uşor de gestionat pentru persoanele cu diabet.
Cercetători de la Universitatea Zhejiang din China au demonstrat, în studii pe şoareci diabetici, miniporci şi mostre de piele umană cultivate în laborator, că insulina poate fi transportată prin piele folosind un polimer special conceput pentru a interacţiona cu diferenţele naturale de pH dintre straturile pielii.
Studiul, publicat miercuri, în revista Nature, oferă o soluţie la o problemă considerată mult timp imposibil de depăşit: moleculele mari de insulină nu pot trece în mod natural prin stratul cornos al pielii, format din lipide şi celule moarte, care resping substanţele hidrofile (cu afinitate pentru apă).
Principiul din spatele noii tehnologii se bazează pe un polimer numit OP, ale cărui proprietăţi se modifică odată cu variaţia pH-ului.
La suprafaţa pielii, unde mediul este uşor acid, OP capătă o încărcătură pozitivă care îi permite să adere la lipidele cutanate. În straturile mai profunde, unde pH-ul se apropie de a fi neutru, polimerul îşi pierde încărcătura şi se desprinde, permiţându-i să treacă bariera pielii. Cercetătorii au legat insulina de acest polimer, creând un compus numit OP-I, capabil să transporte hormonul prin piele.
Testele pe modele preclinice arată rezultate promiţătoare.
Pe pielea umană artificială şi în şoareci diabetici, OP-I a transportat insulina mult mai eficient decât insulina nelegată sau cea combinată cu alţi polimeri folosiţi ca martor.
La şoareci, tratamentul a redus glicemia la valori normale în aproximativ o oră, efectul menţinându-se timp de 12 ore, similar injecţiilor subcutanate.
Rezultate comparabile au fost observate şi la miniporci, un model biologic mai apropiat de organismul uman.
Filmare virtuală: Imaginile de dinamică moleculară compară modul în care se leagă insulina şi OP-I de receptorul insulinic. Tehnica de simulare este folosită în biochimie şi biologie structurală pentru a urmări mişcarea atomilor şi moleculelor în timp. Prin astfel de simulări, cercetătorii pot vedea cum interacţionează o moleculă (cum ar fi insulina sau OP-I) cu o proteină ţintă, de exemplu receptorul insulinic, şi cum evoluează interacţiunea dintre ele în condiţii apropiate de cele reale. Credit: Nature, 19 noiembrie 2025
După traversarea pielii, compusul OP-I se acumulează în ţesuturi implicate în reglarea glicemiei, precum ficatul, ţesutul adipos şi muşchii scheletici, unde celulele preiau complexul şi eliberează insulina.
Cercetătorii au observat o activare eficientă a receptorilor insulinici şi o îmbunătăţire a metabolismului glucozei, cu o eliberare mai uniformă şi mai prelungită decât în cazul insulinei injectabile.
În testele realizate până acum, nu au apărut semne de inflamaţie sau efecte adverse evidente, însă siguranţa şi eficienţa la om necesită studii clinice extinse.
Deşi tratamentul nu este încă aprobat pentru utilizare clinică, descoperirea ar putea reprezenta o schimbare majoră pentru managementul diabetului.
Autorii notează că tehnologia OP ar putea fi adaptată şi pentru administrarea altor molecule mari, precum proteine, peptide sau acizi nucleici, extinzând potenţialul terapeutic al acestei platforme transdermice.
Rezultatele actuale marchează un progres important în direcţia dezvoltării unui sistem de administrare a insulinei fără injecţii, un obiectiv urmărit de decenii în diabetologie, dar rămas până acum dificil de atins.
