În anul 2025 s-au împlinit patru decenii de la primul caz de infecţie cu HIV diagnosticat în România. Momentul a fost marcat prin lansarea „Manifestului HIV de la Bucureşti“, un apel public cuprinzând 10 puncte-cheie de acţiune pentru politicile publice în domeniul HIV în România. Conform datelor oficiale, la 30 septembrie 2025 erau în viaţă 19.108 persoane infectate HIV în ţara noastră. Despre situaţia HIV în România de astăzi am discutat cu Iulian Petre, director executiv al Uniunii Naţionale a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/ SIDA (UNOPA), care a prezentat progresele realizate în ultimii ani, dar şi problemele cu care se confruntă pacienţii. Potrivit directorului UNOPA, prevenirea HIV lipseşte aproape cu desăvârşire în ţara noastră, în condiţiile în care autorităţile nu finanţează nimic în zona de prevenire şi educare a comunităţii, astfel că apar multe cazuri noi de HIV care ar putea fi prevenite.
Vă prezentăm integral interviul acordat de Iulian Petre, director executiv al UNOPA, revistei 360medical.ro.
În 2025 s-au împlinit 40 de ani de la primul caz de infecţie HIV în România. Acum, după 40 de ani, cum stă România din punctul de vedere al prevenirii, supravegherii şi controlului HIV/SIDA? Se testează suficient, au pacienţii acces neîngrădit şi neîntrerupt la tratament? Unde mai trebuie făcute progrese?
S-au petrecut multe în aceşti 40 de ani. România a fost cunoscută la nivel mondial pentru cohorta pediatrică cu HIV, o provocare majoră, pe care medicii au gestionat-o bine, astfel încât avem azi alături de noi mii de adulţi care trăiesc de peste 35 de ani cu HIV. A fost o evoluţie, de la lipsa totală de speranţă, la o viaţă apropiată de normalitate şi la o speranţă de viaţă similară cu a persoanei neinfectate cu HIV.
Au fost perioade, în anii 2000, în care s-au făcut multe din punct de vedere al prevenirii, al educaţiei pentru sănătate, al combaterii stigmei şi discriminării. În paralel, tratamentul a evoluat, de la primele pastile care se luau cu pumnul în anii 2000, la o pastilă pe zi azi. Cum stăm azi? Din păcate, prevenirea HIV lipseşte aproape cu desăvârşire. Ne comportăm de parcă HIV nu ar mai exista. Elevii ies din şcoală fără să fi auzit de HIV şi de mijloacele de prevenire. Adulţii neagă existenţa virusului.
Autorităţile nu finanţează nimic în zona de prevenire şi educare a comunităţii. Educaţia pentru sănătate nu se mai face în şcoli. Aşa că avem multe cazuri noi de HIV, care ar putea fi prevenite. Avem şi schimbări în comportamentele umane, tratamentul fiind bun, speranţa de viaţă cu HIV bună, oamenii nu mai sunt atât de speriaţi de riscul infectării cu HIV, şi asta duce la comportamente la risc de infectare.
Avem în continuare cel mai mare număr de cazuri la persoane heterosexuale, pentru că nu mai sunt folosite mijloacele de prevenire, avem impresia că dacă partenerul / partenera arată bine, nu e niciun risc, că ne închipuim că cineva care trăieşte cu HIV ar trebui să arate rău. Nu e aşa, sunt mulţi oameni care trăiesc cu HIV şi nu ştiu că sunt infectaţi.
Prezervativele nu se mai vând, atrag atenţia cei din domeniu. Avem o creştere mare a noilor cazuri în ultimii ani în rândul bărbaţilor care fac sex cu alţi bărbaţi, pentru că nu există programe de prevenire adaptate.
Abia acum vorbim în România de un program de profilaxie preexpunere, un tratament pe care cei la risc de infectare pot să îl ia şi să nu se mai infecteze. Sperăm că la anul să avem un program de acces gratuit la acest tip de prevenire.
E nevoie de testare amplă în populaţie, cu accent pe grupurile la risc de infectare. Trebuie să fie sprijinite programe de testare la firul ierbii, în comunităţile la risc, testare prietenoasă şi anonimă.
Totodată, spitalele ar trebui să testeze mai mult, testul HIV e ieftin acum şi ar trebui oferit în pachetul de teste uzuale din spitale. Aşa am diagnostica mult mai din timp şi am preveni noi cazuri, pentru că o persoană tratată bine devine nedetectabilă şi nu mai transmite HIV pe cale sexuală.
Tratamentul este la nivelul celorlalte ţări din UE, avem majoritatea opţiunilor de tratament, este gratuit, asigurat prin Programul Naţional de Tratament HIV. Deşi mai apar mici sincope din cauza birocraţiei şi a modului cum este asigurată finanţarea, e lucrul care funcţionează. Iar reţeaua de medici infecţionişti e una bine organizată, bine pregătită, prietenoasă pentru persoanele care trăiesc cu HIV, ceea ce e foarte important.
Progrese trebuie făcute mult pe partea de prevenire, pentru că este mult mai ieftin să prevenim decât să tratăm. Trebuie să existe acces la profilaxia pre şi postexpunere, la programe de informare şi educare încă din timpul şcolii, dar şi după. Testarea trebuie îmbunătăţită, extinsă, astfel încât să avem diagnosticare cât mai timpuriu.
Recent a fost lansat „Manifestul HIV de la Bucureşti“, un apel public cuprinzând 10 puncte-cheie de acţiune pentru politicile publice în domeniul HIV în România. Ce cuprinde acest manifest, care sunt mesajele-cheie pe care le transmite? Ce impact speraţi că va avea?
Manifestul HIV de la Bucureşti este un document prin care vrem să transmitem un mesaj din partea comunităţii de persoane care trăiesc cu HIV, alături de medici, instituţii publice, organizaţii neguvernamentale, activişti în domeniu, colaboratori şi susţinători.
El a fost susţinut de peste 40 de instituţii şi organizaţii active în domeniul HIV şi de peste 100 de persoane cu experienţă în domeniu, medici, activişti, experţi. Mesajul este acela de colaborare, de implicare a comunităţii de persoane care trăiesc cu HIV în definirea politicilor publice în domeniu, de implicare a tuturor în acţiuni menite să controleze mai bine infecţia HIV şi să asigure o calitate a vieţii mai bună celor care trăiesc cu HIV.
Manifestul e o cale prin care prezentăm public direcţiile de acţiune de urmat, prin care mobilizăm autorităţile să sprijine şi să finanţeze implementarea Strategiei naţionale HIV şi a altor programe necesare în domeniul prevenirii, testării, diagnosticării şi tratamentului HIV în România.
UNOPA, în colaborare cu Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“ al Academiei Române, a realizat studiul “Nevoile socio-medicale ale persoanelor care trăiesc cu HIV din România“. Care sunt concluziile sale principale? Ce semnale importante despre situaţia pacienţilor cu HIV din România a indicat acest studiu?
Am mers cu acest studiu direct la persoanele care trăiesc cu HIV şi am cules percepţia lor despre serviciile la care au acces, despre nevoile împlinite sau nu, despre ce trebuie făcut. Rezultatele au fost interesante:
- persoanele care trăiesc cu HIV resimt nevoia sprijinului din partea comunităţii, au dificultăţi în a discuta cu alte persoane despre faptul că trăiesc cu HIV.
- peste 80% dintre respondenţi percep infecţia HIV ca pe o afecţiuni cronică, controlabilă prin tratament.
- peste 80% afirmă că există discriminare şi stigmatizare faţă de persoanele care trăiesc cu HIV în comunitatea lor.
- peste 67% doresc ca tratamentul antiretroviral sa fie eliberat în cadrul spitalelor, nu în farmaciile cu circuit deschis.
- peste 90% dinpre persoanele care trăiesc cu HIV ar prefera să primească tratamentul pe o perioadă de minimum 3 luni.
- peste 84% dintre ei au ultima încărcătură virală nedetectabilă.
- peste 80% sunt multumiţi de calitatea serviciilor în spitalele de boli infecţioase.
- 78% dintre respondenţi spun că există discriminare în sistemul medical din cauza HIV, cu precădere în alte specialităţi decât infecţioase.
Anul viitor, România ar putea avea o nouă lege privind HIV. Ce aşteptări aveţi de la acest act normativ, ce ar trebuie să aducă în plus faţă de legislaţia actuală?
Se vorbeşte în Parlament şi în rândul experţilor despre nevoia de actualizare a Legii HIV – Legea 584/2002. A fost o lege bună, care a ajutat foarte mult, mai ales persoanele care trăiesc cu HIV în România. Însă au trecut 23 de ani de atunci, infecţia HIV este altceva acum, modalităţile de prevenire, testare, tratament, precum şi percepţia în comunitate au evoluat, s-au schimbat.
Trebuie ca noua Lege să ţină cont de abordarea actuală a infecţiei HIV, să fie construită pe capitole distincte legate de prevenire, testare, diagnosticare, tratament, protecţie socială, educaţie, piaţa muncii, stigma, discriminare, criminalizare etc., cu prevederi exprese şi clare, precum şi cu sancţiuni pentru cine le încalcă. Trebuie introdus conceptul Nedetectabil = Netransmisibil, cu repercusiuni până în plan juridic, astfel încât să nu mai vedem abuzuri ale procurorilor care umilesc persoanele care trăiesc cu HIV, prin necunoaşterea realităţii medicale şi ştiinţifice a infecţiei HIV astăzi.
Propune, de asemenea, o Zi Naţională HIV, care să aducă în atenţia publică specificul naţional şi să fie un moment de acţiune susţinută în direcţia educaţiei pentru prevenirea HIV.
Dincolo de accesul la diagnostic şi tratament, persoanele cu HIV se confruntă şi cu o altă problemă: stigma. Cât de gravă este această problemă în România? Se poate vorbi de o evoluţie pozitivă la nivelul societăţii româneşti în această privinţă?
Cercetarea noastră a arătat că persoanele care trăiesc cu HIV percep stigma ca pe o prezenţă puternică în comunitatea românească. Stigma e legată direct de educaţie - din cauza lipsei educaţiei, oamenii nu ştiu ce este HIV, cum se transmite, cum nu se transmite, care sunt problemele cu care se confruntă persoanele care trăiesc cu HIV etc., astfel încât să nu mai avem reacţii nepotrivite ale oamenilor în faţa unei persoane care trăieşte cu HIV.
Lucrurile au evoluat, programele masive de informare şi educare din anii 2000 au scăzut stigma şi discriminarea. Din păcate, lipsa programelor de educaţie şi noile curente care neagă dovezile ştiinţifice şi medicale conduc din nou, în aceşti ultimi ani, la o creştere a mesajelor şi poziţiilor publice stigmatizante.
Chiar de curând am avut un politician care a exprimat public un mesaj umilitor la adresa persoanelor care trăiesc cu HIV - dar am avut şi un moderator TV care l-a pus imediat la punct şi i-a cerut să îşi revizuiască limbajul.
Educaţia va fi cea care va reduce stigma, lipsa ei va duce la o comunitate agresivă cu cei care trăiesc cu o boală pe care nu au vrut-o şi cu care se luptă zilnic.
