Dr. Daciana Toma, vicepreşedinte al Societăţii Române de Medicină de Familie, a vorbit, într-un interviu acordat 360medical.ro, despre implicarea medicilor de familie în prevenţia infecţiei HIV, subliniind că ar fi util ca medicii de familie să fie implicaţi la adevăratul lor potenţial în ceea ce priveşte prevenţia infecţiei HIV. Pentru acest lucru este nevoie, însă, de mai multe măsuri, între care obligativitatea populaţiei de a face controalele periodice pentru evaluarea stării de sănătate, posibilitatea medicului de familie de a testa şi existenţa unor căi reale şi funcţionale de comunicare între medicii de familie şi medicii infecţionişti sau de alte specialităţi care îngrijesc pacientul cu HIV. “La începutul carierei mele, puteam testa pentru HIV, decontat de CNAS, persoanele la care aveam suspiciune. Acum nu”, a explicat medicul.
Vă prezentăm integral interviul acordat 360medical.ro de dr. Daciana Toma în legătură cu rolul medicilor de familie în prevenţia, diagnosticarea şi controlul infecţiei HIV în România.
Care este rolul medicului de familie (MF) în prevenţia infecţiei HIV şi în educarea pacienţilor privind comportamentele cu risc?
De la teorie la practică e drum lung. Teoretic, în calitate de medici care avem în îngrijire populaţia generală, din toate grupele de vârstă şi toate categoriile sociale, ideal ar fi să facem (şi noi) prevenţie primordială, adică educaţie pentru sănătate cu scopul de a preveni factorii de risc incriminaţi pentru infecţia HIV. Prevenţia primară - identificarea factorilor de risc şi controlul acestora – presupune deja acţiuni bine definite, adresate grupelor de risc.
Prevenţia primordială ar trebui să înceapă din copilărie, adaptat fiecărei grupe de vârstă şi ar trebui să fie o acţiune la care să contribuie toţi cei cu care copilul vine în contact: familie, comunitate, grădiniţă/şcoală, biserică, industrie, sistem de sănătate.
Pentru că a ajuta un copil să înţeleagă ce riscuri presupune consumul de droguri, sexul neprotejat, efectuarea de tatuaje, apelarea la servicii de manichiură neconforme (neprofesioniste) etc. Nu este o acţiune punctuală, episodică, ci ar trebui să facă parte din „pachetul” de informaţii pe care copilul le primeşte sistematic, zi de zi, din toate sursele.
Pentru a face prevenţie primară - să identific dacă o persoană aparţine unei grup de risc - este necesar ca periodic să existe evaluări ale persoanei, acele controale periodice pe care să le facem persoanelor sănătoase, în cadrul cărora să avem timp pentru o anamneză atentă, întrun cadru optim, mai ales pentru că vorbim despre informaţii sensibile, despre care pacienţii nu obişnuiesc să vorbească deschis.
Cum poate medicul de familie contribui la depistarea precoce a infecţiei HIV şi ce semne sau situaţii ar trebui să ridice suspiciunea clinică?
Depistarea precoce este un deziderat care ar trebui să nu fie atât de dificil de atins dacă ar a controalelor periodice (şi aici deficienţele sunt de ambele părţi: pacienţi şi medici deopotrivă). Testarea celor din grupe de risc ar trebui făcută sistematic.
În ceea ce priveşte simptomatologia, vorbim de fapt despre un context. Pentru că nu vom testa pentru HIV toţi pacienţii care tuşesc mai mult de 8 săptămâni sau descriu oboseală, dar, dacă anamnestic există elemente care ridică semne de suspiciune, da, e necesar să am în minte şi acest diagnostic diferenţial.
Atuul nostru ca medici de familie este că pe majoritatea pacienţilor îi cunoaştem de ani de zile, cunoaştem familiile şi comunităţile din care provin.
În ce măsură testarea HIV ar trebui integrată în practica curentă a medicinei de familie şi ce bariere există în acest sens?
În acest moment, în România trăim un paradox. Orice suspiciune a mea, ca medic de familie, rămâne de multe ori neexplorată pentru că testarea HIV nu face parte din pachetul de investigaţii pe care pot să îl recomand decontat de CNAS (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate). Dacă am o suspiciune, am două variante: ori recomand testare contra cost, ori trimit pacientul la testare la centrul dedicat şi pacienţii nu au o aderenţă foarte bună la aceste recomandări.
Adică, această testare nu poate fi integrată în demersul firesc de evaluare a unui pacient, e nevoie de acţiuni separate. Pot să testez un pacient pentru hepatite, pot pentru sifilis, dar nu pentru HIV. Doar gravidele le putem testa gratuit pentru HIV.
La începutul carierei mele puteam testa pentru HIV, decontat de CNAS, persoanele la care aveam suspiciune. Acum nu.
Care este rolul medicului de familie în monitorizarea pacienţilor diagnosticaţi cu HIV, în colaborare cu medicii specialişti în boli infecţioase?
Aici sunt foarte puţine lucruri de spus pentru că aflăm cu totul întâmplător despre aceşti pacienţi. Şi asta pentru că, într-un anumit context, pacientul este testat (nu la medicul de familie) şi, dacă este depistat pozitiv, este preluat de serviciu de boli infecţioase, fără a fi nevoie de vreun document de la medicul de famlie.
Chiar dacă pacienţii primesc documente medicale pe care ar trebui să le transmită medicul de familie, acest lucru nu se întâmplă. Iar o comunicare directă între medicii de boli infecţioase şi medicii de familie nu există.
Ca exemplu, în acest moment eu ştiu că am 3 pacienţi diagnosticaţi cu HIV: unul dintre ei are ultima consultaţie la mine în 2019, cu unul dintre ei am avut în 2023 o consultaţie telefonică, ocazie cu care am aflat de situaţia lui, dar de atunci nu a mai venit la cabinet, deşi stabilisem o întâlnire.
Cum pot medicii de familie sprijini aderenţa la tratament şi reducerea stigmatizării persoanelor care trăiesc cu HIV?
Aici sunt două probleme:
- referitor la aderenţa la tratament şi prevenţie terţiară pentru depistare precoce şi controlul complicaţiilor: ar trebui să avem informaţii despre situaţia medicală a pacientului (diagnostic, schema terapeutică, plan de management etc.), ceea ce, cum am spus mai sus, de cele mai multe ori lipseşte cu desăvârşire.
- referitor la reducerea stigmatizării: din punctul de vedere al medicilor de familie, legislatia referitoare la persoanele cu HIV este de-a dreptul o nebuloasă. Lucrurile pot fi relativ simple dacă este vorba despre bilete de trimitere către alte specialităţi sau paraclinic. Marile probleme se ivesc în momentul în care avem de emis documente administrative: adeverinţe pentru angajare, certificat prenupţial etc., pentru că dacă trecem diagnosticul creăm mari probleme persoanelor cu HIV. Şi atunci cum să procedăm?
Legislaţia nu este clară sau poate nu o cunoaştem noi, ca medici de familie.
Ce resurse, formare sau politici publice consideraţi necesare pentru a întări implicarea medicilor de familie în controlul infecţiei HIV la nivel comunitar?
Ar fi util ca medicii de familie să fie implicaţi la adevăratul lor potenţial în ceea ce priveşte prevenţia infecţiei HIV. Dar pentru a realiza acest lucru ar trebui:
- să existe obligativitatea populaţiei de a face controalele periodice pentru evaluarea stării de sănătate.
- posibilitatea ca MF să testeze.
- să existe căi reale şi funcţionale de comunicare între MF şi medicii infecţionişti şi de alte specialităţi care îngrijesc persoana cu HIV.
- legislaţia referitoare la reducerea stigmatizării persoanelor care trăiesc cu HIV să fie clară şi accesibilă.
- comunicările către MF/formarea acestora să fie cu accent pe domeniile în care ei pot interveni: prevenirea infecţiei, depistare precoce, supravegherea aderenţei la tratament, protejarea persoanelor care trăiesc cu HIV pentru a realiza incluziunea lor socio-economică.
