Monitorizarea activităţii fizice din viaţa de zi cu zi poate oferi indicii timpurii despre apariţia unor boli neurologice, înainte ca simptomele să devină evidente clinic.
Boala Parkinson este a doua cea mai frecventă afecţiune neurodegenerativă şi cea cu cea mai rapidă creştere a prevalenţei la nivel mondial, cu aproximativ 9,4 milioane de cazuri în 2020 faţă de 5,2 milioane în 2004.
În fazele premergătoare diagnosticului clinic, disfuncţiile motorii subtile şi alte semne pot apărea cu până la un deceniu înainte de apariţia simptomelor şi recunoaşterea bolii printr-un diagnostic, oferind oportunităţi pentru înţelegerea evoluţiei acestei afecţiuni şi pentru identificarea unor factori de risc potenţial modificabili.
Un studiu realizat de cercetători de la Oxford’s Big Data Institute şi Nuffield Department of Population Health sugerează că numărul zilnic de paşi ar putea ajuta la identificarea persoanelor care vor fi diagnosticate ulterior cu boala Parkinson, tiparele de activitate mai reduse funcţionând ca un marker timpuriu al acestei afecţiuni.
Studii anterioare au asociat niveluri mai scăzute de activitate fizică auto-raportată cu un risc mai mare de apariţie a bolii Parkinson, totuşi, pentru că boala are o evoluţie lentă şi de lungă durată, relaţia cauză-efect este greu de stabilit, fiind posibil ca mecanismele bolii să fie deja în desfăşurare la momentul evaluării.
În acest context, numărul zilnic de paşi ar putea oferi o măsură simplă şi obiectivă a activităţii fizice, uşor de monitorizat cu ajutorul dispozitivelor portabile sau a telefoanelor inteligente.
În recentul studiu, publicat în revista npj Parkinson's Disease, autorii au folosit date obţinute de la accelerometre purtate la încheietura mâinii de voluntari înregistraţi în baza de date medicale UK Biobank, pentru a analiza legătura dintre paşii efectuaţi zilnic şi apariţia ulterioară a bolii Parkinson, precum şi modul în care această asociere se modifică pe diferite intervale de urmărire.
UK Biobank a inclus 502.536 de adulţi din Regatul Unit între 2006 şi 2010, iar un subgrup a participat ulterior la un studiu de monitorizare a activităţii fizice, purtând un accelerometru de cercetare la încheietura mâinii timp de până la şapte zile între 2013 şi 2015; analizele finale au cuprins 94.696 de persoane.
Participanţii au înregistrat în medie 9.446 de paşi pe zi. Cei din grupul cu cel mai mare număr de paşi, 12.369 sau mai mulţi paşi zilnic, au fost în general mai tineri şi au avut un indice de masă corporală (IMC) mai mic decât cei din grupul cu cel mai redus număr de paşi, sub 6.276 pe zi.
În rândul participanţilor care au fost diagnosticaţi ulterior cu Parkinson, numărul zilnic de paşi a depins de cât de departe în timp a fost diagnosticul: cu cât intervalul dintre purtarea accelerometrului şi diagnostic a fost mai mare, cu atât aceşti participanţi aveau mai mulţi paşi la momentul măsurării, dar, totuşi, nivelul de activitate fizică al acestora a rămas mai scăzut decât al persoanelor care nu au dezvoltat boala.
Pe o perioadă mediană de urmărire de 7,9 ani, au fost identificate 407 cazuri incidentale de Parkinson, diagnosticul apărând la o medie de 5,2 ani după măsurarea activităţii fizice. Analizele au arătat că participanţii care efectuau peste 12.369 de paşi pe zi au avut un risc cu 59% mai mic de boală Parkinson comparativ cu cei care mergeau sub 6.276 de paşi zilnic.
Analiza a arătat că, pentru fiecare 1.000 de paşi în plus efectuaţi zilnic înregistraţi la începutul studiului, riscul de a dezvolta ulterior boala Parkinson pe parcursul urmăririi a fost cu aproximativ 8% mai mic.
Modelele au fost ajustate şi pentru IMC, depresie, diabet zaharat de tip 2, constipaţie, disfuncţie vezicală şi pentru durata somnului estimată pe baza datelor înregistrate de accelerometru; aceste analize au scos în evidenţă factori de risc legaţi de starea de sănătate, care se asociază cu nivelul de activitate fizică şi ar putea reprezenta etape intermediare în relaţia dintre activitatea fizică şi boală.
Analizele pe subgrupuri, împărţite după vârstă, sex, categorii de IMC şi antecedente de depresie, nu au găsit diferenţe semnificative în relaţia dintre numărul de paşi zilnici şi riscul de a dezvolta ulterior boala Parkinson.
Pentru a verifica dacă scăderea numărului de paşi nu era, de fapt, un semn timpuriu al bolii, şi nu o cauză, cercetătorii au analizat cum se modifică această asociere în diferite perioade de urmărire; legătura a fost cea mai puternică în primii ani.
În primii doi ani de urmărire, pentru fiecare 1.000 de paşi în plus, efectuaţi zilnic, probabilitatea de a fi diagnosticat cu Parkinson în acest interval a fost cu aproximativ 17% mai mică, perioadă în care au fost înregistrate 55 de cazuri noi.
Pentru perioade de urmărire mai lungi de şase ani, legătura dintre numărul de paşi şi riscul de Parkinson s-a estompat treptat, până când diferenţa nu a mai fost semnificativă din punct de vedere statistic.
Autorii concluzionează că, în această analiză prospectivă amplă, un număr mai mare de paşi efectuaţi zilnic se asociază cu un risc mai mic de boală Parkinson pe termen scurt, ceea ce îi poate ajuta medicii să identifice din timp persoanele care merită urmărite mai atent.
Datele sugerează că nivelul scăzut de activitate fizică poate fi un marker timpuriu al bolii Parkinson, nu un factor de risc care să ducă la apariţia acesteia.
