Norovirusul rămâne una dintre cele mai frecvente cauze de gastroenterită la nivel mondial, ce afectează milioane de oameni anual şi reprezintă o problemă majoră în unităţile sanitare, în lipsa unui vaccin aprobat. Recent, cercetătorii au testat la om un candidat de vaccin cu administrare orală. Rezultatele studiului clinic ar putea deschide calea către strategii eficiente de prevenţie în faţa unui patogen extrem de contagios.
Infecţiile determinate de norovirus sunt extrem de contagioase şi se manifestă în mod frecvent prin simptome precum vărsături, dureri abdominale şi sindrom diareic. Transmiterea are loc în principal prin alimente, apă şi suprafeţe contaminate, precum şi prin contact interuman.
Gastroenteritele virale cauzate de norovirus sunt mai frecvente în special în sezonul rece - lunile decembrie – aprilie -, însă acestea pot apărea sporadic pe tot parcursul anului, spun specialiştii.
Deşi se fac eforturi ample în cercetare, până în prezent nu a fost aprobat niciun vaccin pentru prevenirea infecţiei cu norovirus.
Progresul în avansarea candidaţilor de vaccin către studiile clinice a fost încetinit de lipsa unor markeri care să indice în mod eficient protecţia împotriva infecţiei fără expunerea directă la agentul patogen.
Studiile tradiţionale cu medicamente evaluează eficacitatea acestora în comparaţie cu tratamente existente sau placebo la pacienţi deja afectaţi de o boală.
În cazul vaccinurilor, care se administrează persoanelor sănătoase în scop preventiv, realizarea unor astfel de comparaţii este adesea considerată neetică şi dificil de pus în practică, deoarece presupune expunerea intenţionată la agentul patogen.
Într-un studiu, publicat recent în revista Science Translational Medicine, cercetătorii au evaluat eficacitatea, imunogenitatea şi siguranţa vaccinului cu administrare orală VXA-G1.1-NN.
Cercetătorii de la Vaxart, împreună cu specialişti din mai multe centre universitare, au recurs la un model de studiu clinic de tip provocare umană controlată, în cadrul căruia voluntarii au fost expuşi, în mod deliberat şi sub strictă supraveghere medicală, unui agent patogen bine cunoscut, pentru a evalua răspunsul imun şi potenţiala eficacitate a intervenţiilor testate.
Această abordare permite măsurarea directă a incidenţei infecţiei şi evaluarea simultană a unor markeri imunitari care pot indica protecţia împotriva infecţiei.
Un total de 165 de participanţi au fost înscrişi în studiu pentru a primi fie vaccinul sub formă de pilule cu administrare orală (n = 86), fie un placebo (n = 79).
Capacitatea de a genera un răspuns imun şi eliminarea virală au fost evaluate prin probe de lichid de pe mucoasa nazală, salivă şi materii fecale, la mai multe intervale de timp.
Primele rezultate indică o reducere de 30% a ratelor de infecţie în rândul voluntarilor care au primit vaccinul, comparativ cu cei care au primit placebo, sugerând o scădere a răspândirii virale şi creşteri ale nivelurilor de anticorpi protectori în sânge şi la nivelul mucoaselor.
Astfel, la 28 de zile după vaccinare, analizele au arătat creşteri semnificative ale anticorpilor specifici GI.1, incluzând imunoglobulina A (IgA) şi imunoglobulina G (IgG).
IgA se regăseşte în principal în ţesuturile de la nivelul mucoaselor, cum ar fi intestinul şi tractul respirator, unde joacă un rol esenţial în prevenirea infecţiilor virale la nivelul sistemelor de protecţie naturală ale organismului. IgG, cel mai abundent anticorp din circulaţia sanguină, joacă un rol semnificativ în neutralizarea agenţilor patogeni şi oferirea unei protecţii imunitare la nivelul întregului organism.
Concentraţiile serice de IgA au fost de 8,76 ori mai mari în grupul vaccinat comparativ cu grupul placebo, iar cele de IgG de 5,68 ori mai mari.
Concentraţiile IgA au fost de 4,25 ori mai mari în probele fecale, de 4,32 ori mai mari în lichidul de la nivelul mucoasei nazale şi de 3,29 ori mai mari în probele de salivă comparativ cu placebo.
În ziua 28 după vaccinare, voluntarii au primit şi o doză controlată de provocare cu norovirus GI.1. Participanţii au fost apoi monitorizaţi pentru apariţia gastroenteritei, definită ca vărsături persistente, diaree sau dureri abdominale.
Incidenţa infecţiei cu norovirus a fost de 57,1% în rândul celor care au primit candidatul de vaccin şi de 81,5% în rândul celor care au primit placebo, reflectând o reducere absolută de 23,6% şi o reducere relativă a riscului de 30%.
Gastroenterita a apărut la 44,7% dintre participanţii din grupul vaccinat şi la 56,9% dintre cei din grupul placebo, reflectând o reducere absolută de 12,2% şi o reducere relativă de 21% a incidenţei gastroenteritei, diferenţă care nu a atins semnificaţie statistică.
Nu au fost raportate evenimente adverse grave asociate vaccinului în rândul participanţilor la studiu. Cele raportate au fost predominant uşoare şi au inclus o stare generală de rău, oboseală şi cefalee, afectând 58,1% dintre persoanele vaccinate şi 45,6% dintre cele din grupul placebo.
Sindromul diareic a fost raportat de 19,4% dintre participanţi, cu o incidenţă mai mare în grupul vaccinat (23,3%) comparativ cu grupul placebo (15,2%). Evenimente adverse severe nu au fost observate în niciunul dintre grupuri.
Creşterile semnificative ale anticorpilor serici şi din mucoasă, şi reducerea eliminării virale poziţionează acest vaccin oral ca un potenţial candidat promiţător pentru prevenirea infecţiei cu norovirus, în special în medii cu risc crescut, unde controlul transmiterii virusului este esenţial, notează autorii studiului.
Modelul de provocare umană controlată a identificat cu succes markeri imunologici predictivi ai eficacităţii vaccinului, o descoperire care ar putea accelera progresul clinic pentru dezvoltarea unui vaccin.
Totuşi, autorii notează că „expunerea voluntară la agenţi patogeni presupune un echilibru etic delicat, care implică obţinerea unui consimţământ informat al participanţilor, aplicarea măsurilor de siguranţă şi evaluarea atentă a potenţialelor riscuri, subliniind necesitatea realizării unor astfel de studii doar în condiţii strict controlate şi reglementate”.
