Îmbătrânirea organismului nu se reduce doar la o degradare lentă şi inevitabilă a ţesuturilor, ci presupune şi acumularea unor celule care nu mai funcţionează normal şi pot perturba echilibrul metabolic. Cercetătorii explorează tot mai intens dacă îndepărtarea acestor celule „îmbătrânite” (senescente) ar putea deveni o strategie terapeutică pentru afecţiuni legate de vârstă, precum diabetul zaharat de tip 2.
Un studiu preclinic, realizat de cercetători de la Cedars-Sinai Medical Center din Los Angeles, sugerează că celulele senescente din pereţii vaselor de sânge joacă un rol important în apariţia disfuncţiilor metabolice asociate vârstei, inclusiv rezistenţa la insulină şi diabetul, iar eliminarea lor poate îmbunătăţi semnificativ controlul glicemic.
Celulele senescente, numite uneori în literatura ştiinţifică şi „celule zombie”, sunt celule care, în urma stresului sau a leziunilor, încetează definitiv să se mai dividă, dar rămân în ţesuturi. În anumite contexte pot fi utile, de exemplu în vindecarea rănilor, însă pe măsură ce se acumulează odată cu înaintarea în vârstă, ele eliberează o serie de molecule proinflamatorii şi factori de semnalizare - aşa-numitul fenotip secretor asociat senescenţei (SASP) - care favorizează inflamaţia cronică şi afectează funcţia normală a organelor.
În noul studiu, publicat în revista Cell Metabolism, pe 20 noiembrie, echipa de la Cedars Sinai a analizat în mod specific celulele endoteliale, cele care căptuşesc interiorul vaselor de sânge şi sunt esenţiale pentru funcţionarea majorităţii organelor.
Cercetătorii au indus obezitate la şoareci printr-o dietă bogată în grăsimi, ceea ce a crescut numărul de celule endoteliale senescente marcate de proteina p16, apoi au eliminat selectiv această populaţie de celule. După eliminareal celulelor p16+ din endoteliu, animalele au prezentat reducerea inflamaţiei în ţesutul adipos, scăderea masei de grăsime, îmbunătăţirea toleranţei la glucoză şi o ameliorare globală a disfuncţiei metabolice.
Într-un alt experiment, transplantarea de celule endoteliale senescente în şoareci slabi, cu metabolism normal, a determinat creşterea glicemiei şi instalarea rezistenţei la insulină, sugerând că aceste celule nu sunt doar un „marker” al îmbătrânirii, ci un factor activ care poate declanşa dereglări metabolice.
Ca posibilă dovadă de principiu terapeutic, echipa a folosit fisetina - un flavonoid natural, un tip de polifenol, care se găseşte în multe fructe şi legume, un compus cu proprietăţi senolitice - substanţe capabile să elimine selectiv celulele senescente -, observând îmbunătăţirea toleranţei la glucoză şi reducerea numărului de celule senescente atât la şoareci, cât şi în mostre de ţesut uman evaluate în laborator.
Autorii subliniază însă că fisetina şi alte senolitice sunt încă în cercetare pentru această indicaţie şi nu sunt aprobate în prezent pentru tratamentul diabetului la om.
Potrivit cercetătorilor, faptul că endoteliul vascular influenţează metabolismul în numeroase ţesuturi face din el o potenţială ţintă atractivă pentru intervenţii anti-îmbătrânire şi anti-metabolice.
În opinia experţilor, vizarea senescenţei vasculare ar putea, în principiu, să modifice în acelaşi timp mai multe procese implicate în îmbătrânire şi în bolile asociate.
Deşi rezultatele sunt promiţătoare, studiul are limitările inerente cercetării preclinice, fiind realizat pe modele animale, mecanismele precise prin care celulele endoteliale senescente dereglează metabolismul la om urmând a fi clarificate.
Următorul pas al echipei de la Cedars Sinai va fi testarea siguranţei şi eficacităţii unor terapii senolitice sau a unor metode mai specifice de eliminare a celulelor senescente vasculare în studii clinice umane. Dacă aceste rezultate vor fi confirmate, ele ar putea deschide calea către tratamente noi pentru diabetul zaharat de tip 2 şi alte boli metabolice legate de vârstă, prin reducerea inflamaţiei cronice şi refacerea sensibilităţii la insulină.
