Un studiu recent arată că unele modificări asociate îmbătrânirii nu apar doar prin uzura treptată a organismului, ci pot fi declanşate activ de gene care se activează după încheierea perioadei de reproducere. Cercetarea oferă un exemplu concret de declin biologic controlat genetic, observat la un organism model folosit frecvent în studiile despre îmbătrânire.
Un grup de cercetători de la Universitatea japoneză Nagoya au studiat Caenorhabditis elegans, un vierme microscopic, transparent, cu o durată de viaţă de doar două-trei săptămâni, care permite observarea întregului ciclu de viaţă într-un interval foarte scurt. Aceşti viermi ajung la maturitate în aproximativ trei zile, se reproduc timp de câteva zile, apoi intră într-o fază de îmbătrânire înainte de moartea naturală.
După încheierea reproducerii, viermii îşi păstrează capacitatea generală de mişcare şi funcţionare, dar îşi pierd abilitatea de a detecta anumite mirosuri alimentare care anterior îi ghidau către hrană. În mod specific, în jurul zilei a cincea de viaţă, capacitatea de a percepe diacetilul, un compus volatil emis de bacteriile de care se hrănesc, scade brusc.
Pentru a înţelege mecanismul din spatele acestui fenomen, echipa de cercetare a generat viermi cu mutaţii genetice aleatorii şi le-a testat capacitatea olfactivă după reproducere. Majoritatea au prezentat declinul senzorial tipic, însă un subset de viermi şi-a păstrat abilitatea de a detecta mirosul hranei. Analiza a arătat că aceşti indivizi aveau o mutaţie în gena nhr-76, indicând că această genă este responsabilă de pierderea mirosului asociată cu îmbătrânirea.
Autorii studiului explică faptul că gena nhr-76 produce o proteină care dezactivează genele implicate în detectarea mirosurilor alimentare şi acţionează direct în neuronii senzoriali responsabili de miros. Activarea acestei proteine pare să fie legată de semnale chimice apărute odată cu îmbătrânirea organismului, deşi natura exactă a acestor semnale nu este clarificată în studiu.
De ce ar exista o genă cu efect aparent dăunător? Cercetătorii discută două ipoteze. Prima este că selecţia naturală nu elimină genele ale căror efecte negative apar după reproducere, deoarece acestea sunt deja transmise generaţiei următoare. A doua ipoteză sugerează că reducerea comportamentului de căutare a hranei la indivizii mai vârstnici ar putea diminua competiţia pentru resurse între generaţii, favorizând supravieţuirea descendenţilor.
Spre deosebire de abordările tradiţionale care explică îmbătrânirea prin acumularea progresivă de leziuni, acest studiu identifică o genă care declanşează activ un declin comportamental specific.
Autorii subliniază că gene similare, din familia receptorilor hormonali nucleari, există şi la mamifere, însă până în prezent nu a fost demonstrat un mecanism echivalent la oameni sau la alte specii de mamifere.
Studiul a fost publicat în revista ştiinţifică Aging Cell.
Rămâne o întrebare deschisă dacă mecanisme programate similar contribuie la îmbătrânirea umană.
Micii viermi C. elegans le arată cercetătorilor cum este „programată” îmbătrânirea în ADN. Oamenii de ştiinţă le pot urmări întregul ciclu de viaţă timp de câteva săptămâni, pentru a studia cum controlează genele comportamentul la vârste diferite. Credit: Noma Lab, Nagoya University, 17 decembrie 2025
