Conform definiţiei europene, o boală rară are o prevalenţă de cel mult 5 cazuri la 10.000 de persoane. Raportat la cele peste 6.000 de boli rare cunoscute, numărul total al pacienţilor devine comparabil cu cel al altor afecţiuni majore, care au beneficiat tradiţional de investiţii consistente în cercetare şi tratament. În cadrul evenimentului "360Radar - European Innovation in Rare Diseases", dedicat dialogului profesionist despre inovaţia în bolile rare, de la cercetare şi practică medicală până la politici publice şi accesul pacientului la terapii moderne, conf. univ. dr. Răzvan Mihai Prisada, preşedintele Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR), a explicat de ce problema bolilor rare nu poate fi privită ca una strict naţională şi de ce medicamentele orfane au nevoie de un cadru european care să compenseze numărul mic de pacienţi.
Bolile rare afectează un număr mic de pacienţi pentru fiecare afecţiune în parte, dar, cumulate, reprezintă o problemă majoră de sănătate publică. Dezvoltarea tratamentelor dedicate acestor pacienţi ridică dificultăţi legate de organizarea şi desfăşurarea studiilor clinice necesare pentru autorizare, precum şi provocări economice, iar cadrul european încearcă să găsească un echilibru între stimularea cercetării şi accesul real la terapii.
În Uniunea Europeană, o boală rară este definită ca o afecţiune care afectează cel mult 5 persoane din 10.000 (adică aproximativ 1 din 2.000 de locuitori). De asemenea, estimările actuale arată că există între 6.000 şi 8.000 de boli rare distincte şi că, cumulate, acestea afectează între 27 şi 36 de milioane de persoane în UE.
Astfel, bolile rare nu pot fi tratate ca o problemă strict naţională, iar la nivelul Uniunii Europene (UE) soluţiile depind de cooperare între ţările membre, de reguli comune adaptate acestei realităţi şi de mecanisme care să asigure echitate între pacienţi.
Mesajul a fost transmis de conf. univ. dr. Răzvan Mihai Prisada, preşedintele ANMDMR, care a explicat că dezvoltarea terapiilor pentru bolile rare porneşte de la o limitare de bază: pentru fiecare boală rară în parte, numărul de pacienţi este mic. Principalele dificultăţi sunt legate de cercetarea clinică şi de sustenabilitatea economică.
Principalele dificultăţi în dezvoltarea şi autorizarea medicamentelor pentru bolile rare sunt legate de organizarea studiilor clinice şi de sustenabilitatea economică. În cazul acestor afecţiuni, nu există sute sau mii de pacienţi disponibili pentru studii clinice clasice, randomizate, de mari dimensiuni. În acest context, colaborarea transfrontalieră devine esenţială. Cadrul de reglementare al Uniunii Europene încearcă să creeze „avantaje”, cu scopul de a echilibra această balanţă.
„Dezvoltarea terapiilor adresate bolilor rare pleacă de la un mare dezavantaj şi anume numărul mic de pacienţi cărora se adresează, luat individual. Cadrul de reglementare al UE încearcă, de fapt, să creeze, anumite, cu ghilimelele de rigoare, avantaje, cu scopul de a echilibra puţin balanţa pentru ca acest dezavantaj să devină, de fapt, să aducă problema ca una de importanţă de sănătate publică. Încă de la începutul anilor 2000 există un regulament dedicat, care vorbeşte despre medicamentele cu statut de medicamente orfane. Aici problema de la care plecăm o înţelegem cu toţii, prevalenţa, limita de prevalenţă care este setată undeva la 5 din 10 mii, dar asta este pentru fiecare boală rară în parte, dacă înmulţim cu peste 6 mii, cred că pe măsură ce vorbim, cifra tot creşte, vorbim în realitate despre un număr enorm de pacienţi, comparabil cu a altor afecţiuni pe care le considerăm dintre cele mai importante, şi cărora, de-a lungul timpului, ne-am dedicat foarte mult şi activitatea şi cercetarea în domeniu”, a declara preşedintele ANMDMR în cadrul evenimentului "360Radar - European Innovation in Rare Diseases", dedicat dialogului profesionist despre inovaţia în bolile rare.
Acesta a indicat două tipuri principale de dificultăţi generate de prevalenţa scăzută în cazul bolilor rare: una legată de cercetarea clinică şi una de natura economică. Prisada a subliniat că, în cercetarea şi dezvoltarea clinică, medicamentele pentru bolile rare nu beneficiază de condiţiile întâlnite în afecţiuni pentru care există sute sau mii de pacienţi, care pot fi incluşi în studii clasice, de tip dublu-orb randomizat. În bolile rare, acest lucru nu este posibil în aceeaşi măsură, astfel că este nevoie de abordări diferite.
În cazul bolilor rare, fragmentarea naţională face imposibilă dezvoltarea terapiilor, iar singura abordare viabilă este cooperarea la nivelul întregii Uniuni Europene. În acest context, conf. univ. dr. Prisada a arătat că, în ultimul an şi jumătate, România a devenit mai activă în domeniul studiilor clinice, ceea ce reprezintă un pas înainte, dar insuficient.
În bolile rare, numărul de pacienţi dintr-o singură ţară este prea mic pentru a susţine cercetarea, astfel că pacienţii din România ar trebui să fie incluşi împreună cu cei din alte state membre, ca un exemplu de cercetare transfrontalieră în UE. Numărul redus de pacienţi pentru fiecare boală rară face ca problema să depăşească graniţele unei singure ţări. Pentru a dezvolta terapii în aceste condiţii, statele membre ar trebui să acţioneze ca o singură comunitate, nu ca pieţe separate, cu loturi reduse de pacienţi. În acest sens, sunt în discuţie studii multicentrice şi măsuri care să permită o mobilitate mai mare a participanţilor, ca posibilă direcţie de evoluţie.
„Trebuie să ne comportăm ca o mare naţiune de 500 şi ceva de milioane de locuitori, nu cu 18, cu doi, cu zece, cu 80, pentru că nu o să ajungem nicăieri”, a subliniat preşedintele ANMDMR.
Dincolo de componenta ştiinţifică, preşedintele ANMDMR a detaliat presiunea economică asociată medicamentelor orfane. Dezvoltarea acestora presupune investiţii mari, pe perioade lungi, iar recuperarea costurilor devine dificilă atunci când tratamentul se adresează unui număr mic de pacienţi. În acest context, preţurile sunt ridicate, iar sistemele de sănătate, nu doar cel românesc, a subliniat Prisada, sunt supuse unor presiuni în creştere, mai ales în cazul terapiilor genice şi celulare, unde costurile pot ajunge foarte mari.
Pentru a ilustra schimbarea majoră a contextului economic, acesta a arătat că, în perioada în care a fost elaborată metodologia actuală de evaluare a tehnologiilor medicale (HTA), în anii 2013–2014, un medicament cu un preţ de 300–400 de lei era considerat scump. În prezent, însă, discuţia vizează tratamente care pot costa mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de euro. În aceste condiţii, Prisada a subliniat că nu mai pot fi folosite aceleaşi criterii de evaluare ca în urmă cu peste un deceniu, fiind necesare adaptări ale cadrului de reglementare la noile realităţi.
La nivelul Uniunii Europene, pentru a aborda problema rentabilităţii, au fost menţionate stimulente şi măsuri care pornesc de la debirocratizare, inclusiv emiterea unei singure autorizaţii de punere pe piaţă, valabilă în toate cele 27 de state membre.
De asemenea, începând din 2025, este prevăzută o etapă comună de evaluare clinică în cadrul procedurii de evaluare a tehnologiilor medicale (HTA), ceea ce înseamnă că analiza datelor clinice se va face o singură dată, la nivel european, iar rezultatul va fi utilizat de toate statele membre, cu scopul de a reduce dublarea evaluărilor şi de a scurta timpul până la decizie.
Preşedintele ANMDMR a atras atenţia asupra competiţiei dintre statele membre ale Uniunii Europene, care poate slăbi poziţia Europei în ansamblu, atât în atragerea studiilor clinice, cât şi în procesul de reglementare, autorizare şi introducere pe piaţă a medicamentelor. În acest context, acesta a susţinut necesitatea unor reguli comune şi a unor decizii coordonate la nivel european, astfel încât statele membre să acţioneze unitar, după aceleaşi principii şi proceduri, nu separat şi în competiţie unele cu altele.
„Avem această tendinţă din păcat de a concura între noi în interiorul Uniunii, uitând că, de fapt, aşa vom pierde cu toţii, atât în domeniul studiilor clinice, cât şi în general. În domeniul legiferării, autorizării şi punerii efective pe piaţa medicamentelor, Europa nu stă foarte bine. Competitivitatea Uniunii nu este atât de crescută cum ne-ar plăcea nouă să credem comparativ cu Statele Unite sau comparativ cu alte zone ale lumii care sunt întfr-o dezvoltare tot mai accelerată”, a spus Prisada.
Ce presupune statutul de „medicament orfan”
Pe plan economic, dezvoltarea medicamentelor orfane presupune investiţii mari, pe perioade lungi, care trebuie recuperate într-o populaţie restrânsă de pacienţi. Acest fapt conduce la costuri ridicate şi la presiuni crescânde asupra sistemelor de sănătate, mai ales în contextul terapiilor genice şi celulare, unde valorile ajung la zeci sau sute de mii de euro.
Un alt element esenţial este etapa de monitorizare după autorizare. Din cauza numărului limitat de pacienţi şi a duratei reduse a studiilor iniţiale, colectarea de date din utilizarea în practică este necesară pentru validarea rezultatelor şi pentru confirmarea profilului de siguranţă şi eficacitate.
Conf. univ. dr. Prisada a explicat că, la nivelul Agenţiei Europene a Medicamentului (EMA), funcţionează de peste 20 de ani un comitet permanent care analizează dacă un medicament poate primi statutul de „medicament orfan”, înainte de autorizarea propriu-zisă de punere pe piaţă. Acest statut oferă ulterior anumite facilităţi menite să compenseze dificultăţile economice legate de dezvoltarea tratamentelor pentru un număr mic de pacienţi. Un exemplu este prelungirea perioadei de protecţie pe piaţă, măsură care încurajează investiţiile în cercetare şi dezvoltarea tratamentelor.
El a precizat că pentru acordarea statutului de medicament orfan sunt analizate opţiunile terapeutice existente la momentul respectiv în UE pentru tratarea unei afecţiuni. Dacă există tratamente disponibile, este evaluat beneficiul suplimentar pe care îl aduce noul medicament. Dacă nu există alternative, prioritatea devine identificarea unei căi cât mai rapide prin care pacienţii să poată avea acces la acest tratament.
Preşedintele ANMDMR a făcut o distincţie clară între autorizarea unui medicament şi accesul efectiv al pacienţilor la tratament. Faptul că un medicament este autorizat şi poate fi comercializat nu înseamnă automat că pacienţii au şi acces imediat la el. Accesul real intervine abia după ce medicamentul este rambursat şi inclus într-un program prin care tratamentul şi serviciile asociate sunt acoperite. Acest parcurs, de la autorizarea unui medicament la rambursarea acestuia, este adesea mai lung decât ar fi de dorit şi, în unele situaţii, poate depăşi media europeană.
„Aşa cum ştim cu toţii una este autorizarea, şi implicit punerea pe piaţă şi disponibilitatea, accesul propriu-zis este un pic diferit având în vedere costurile acestor tratamente, accesul propriu-zis intervine abia la momentul la care ele sunt rambursate, ele intră într-un program prin care pacienţii pot beneficia atât de tratament cât şi de lucrurile conexe, care şi acelea înseamnp investiţii şi timp şi bani, în mod cel mai adesea gratuit”, a subliniat preşedintele ANMDMR.
În opinia sa, în condiţiile actuale, devine tot mai dificil ca sistemul de sănătate să suporte un număr în creştere de medicamente, cu costuri tot mai ridicate, în acelaşi mod ca până acum. Această presiune explică apariţia blocajelor şi necesitatea unor schimbări, inclusiv la nivelul metodologiei de evaluare a tehnologiilor medicale (HTA).
În acest context, este necesară adaptarea cadrului de reglementare şi identificarea unor mecanisme care să permită introducerea mai rapidă a tratamentelor pentru bolile rare, în condiţii de sustenabilitate pentru sistemele de sănătate şi de acces real pentru pacienţi.
Prisada şi-a exprimat speranţa că va exista suficientă determinare din partea instituţiilor implicate, inclusiv a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), pentru a identifica noi formule care să permită accesul mai rapid al pacienţilor cu boli rare la tratamente.
„Pe modelul actual devine din ce în ce mai greu să credem că medicamente din ce în ce mai multe şi mai scumpe vor putea fi suportate la modul la care se întâmplă acum, de aici probabil că vin şi blocajele, de aici vine şi nevoia de a schimba ceva în modalitatea de abordare, mă refer acum la schimbări profunde care se vor întâmpla în următorul an în metodologia de evaluare HTA, dar nu numai asta pentru că la urma urmei raportul HTA nu este decât un suport pentru o decizie, nu este o decizie în sine, mai departe de atât sper să existe suficient de multă determinare şi din partea colegilor, de exemplu, a celor din Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) de a merge şi către alte modalităţi de înţelegeri care să permită intrarea mai timpurie a acestor tratamente în piaţă”, a încheiat Prisada.
