Pierderea cartilajului articular este una dintre principalele cauze ale durerii şi limitării mobilităţii la vârstnici, iar opţiunile terapeutice actuale se concentrează mai ales pe controlul simptomelor. Oamenii de ştiinţă au identificat o proteină implicată în îmbătrânire care este legată direct de pierderea cartilajului articular. Un nou studiu experimental sugerează că procesul ar putea fi reversibil prin ţintirea unui mecanism molecular asociat cu îmbătrânirea.
Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea Stanford pe şoareci a identificat o legătură directă între pierderea cartilajului odată cu înaintarea în vârstă şi o singură proteină, numită 15-PGDH. Rezultatele indică posibilitatea dezvoltării unor tratamente care, în viitor, ar putea restabili mobilitatea articulară şi reduce disconfortul la persoanele în vârstă.
Proteina 15-PGDH este cunoscută de mai mult timp pentru asocierea sa cu procesele de îmbătrânire. Nivelurile acesteia cresc odată cu vârsta şi interferează cu molecule implicate în repararea ţesuturilor şi în controlul inflamaţiei.
Pornind de la aceste observaţii, cercetătorii au analizat dacă 15-PGDH este implicată şi în osteoartrită, o afecţiune în care solicitarea mecanică a articulaţiilor duce la degradarea colagenului din cartilaj, inflamaţie şi durere.
În experimentele efectuate pe şoareci vârstnici, cartilajul de la nivelul genunchiului, anterior subţiat, s-a îngroşat după administrarea unui inhibitor al proteinei 15-PGDH. În teste similare pe şoareci tineri cu leziuni articulare, acelaşi inhibitor a protejat cartilajul de modificările caracteristice osteoartritei induse de traumatism.
Atunci când cercetătorii au indus la şoareci o leziune echivalentă rupturii ligamentului încrucişat anterior şi au aplicat ulterior tratamentul, osteoartrita nu s-a dezvoltat, aşa cum se întâmplă de obicei în aceste modele experimentale.
Spre deosebire de abordările anterioare de regenerare a cartilajului, care au inclus utilizarea celulelor stem, în acest caz inhibarea 15-PGDH nu a necesitat astfel de intervenţii. În schimb, condrocitele, celulele care produc şi menţin cartilajul, au fost transformate într-o stare considerată mai sănătoasă şi mai funcţională.
Cercetătorii au observat că şoarecii trataţi aveau un mers mai stabil, sugerând un nivel mai scăzut de durere, şi îşi sprijineau mai mult greutatea pe membrele anterior afectate. Aceste semne au fost interpretate ca indicii ale unei îmbunătăţiri a stării fizice, corelate cu refacerea cartilajului.
Experimentele au fost extinse şi la probe de ţesut uman, prelevate de la persoane supuse unei intervenţii de protezare a genunchiului. Şi în acest caz au fost observate semne de regenerare, cartilajul devenind mai rigid şi prezentând mai puţine indicii de inflamaţie.
Autorii studiului subliniază că rezultatele schimbă perspectiva asupra modului în care poate avea loc regenerarea ţesuturilor adulte, prin modificarea expresiei genelor în celule deja existente în cartilaj.
Potrivit cercetătorilor, orientarea intervenţiilor terapeutice către acest tip de celule ar putea deschide posibilitatea unor beneficii clinice mai extinse, cu efecte asupra unui spectru mai larg de manifestări ale bolii.
Deşi sunt necesare cercetări suplimentare, inclusiv studii clinice la om, autorii consideră că această abordare ar putea deschide calea către tratamente care să inverseze leziunile produse de osteoartrită sau de îmbătrânire.
În prezent, opţiunile terapeutice pentru osteoartrită se limitează în mare parte la gestionarea durerii, fără a aborda cauza de bază a bolii.
Un aspect care susţine continuarea cercetărilor este faptul că un inhibitor al proteinei 15-PGDH a fost deja evaluat într-un studiu clinic anterior destinat tratării slăbiciunii musculare, fără a fi identificate probleme semnificative de siguranţă. Acest lucru ar putea accelera iniţierea unor studii clinice similare pentru afecţiuni articulare.
Studiul a fost publicat în revista Science.
