Preeclampsia, o complicaţie gravă a sarcinii care afectează aproximativ 5% dintre gravide, ar putea fi declanşată de un mecanism defectuos la nivelul rinichilor mamei. Un studiu recent arată că pierderea receptorilor de estrogen din celulele progenitoare renale împiedică formare celulelor vitale pentru filtrarea sângelui, ceea ce poate duce la hipertensiune, afectarea funcţiei renale şi consecinţe pe termen lung atât pentru mamă, cât şi pentru copil.
Un studiu recent arată că pierderea receptorilor de estrogen din celulele renale poate fi un potenţial factor declanşator pentru preeclampsie, o complicaţie gravă a sarcinii.
Cercetarea, realizată de o echipă condusă de Universitatea din Florenţa şi publicată, pe 4 septembrie, în revista Science, oferă noi perspective asupra modului în care organismul feminin se adaptează în timpul sarcinii şi asupra riscurilor pe termen lung pentru mamă şi copil.
Preeclampsia afectează aproximativ 5% dintre sarcini şi este asociată cu hipertensiune arterială şi boală cronică de rinichi (BCR) atât la mame, cât şi la copii, în anii de după naştere.
Boala cronică de rinichi - pierderea treptată în timp şi ireversibilă a funcţiei renale - reprezintă o problemă de sănătate la nivel mondial, afectând peste 10% din populaţia lumii şi crescând riscul cardiovascular. Studiile arată că bărbaţii tind să dezvolte o progresie mai rapidă a BCR, iar la femei, pierderea hormonilor sexuali feminini la menopauză sau după ovarectomie (chirurgia indepartarii ovarelor), creşte riscul de afecţiuni renale şi cardiovasculare.
Cercetătorii au investigat dacă aceste diferenţe între sexe pot fi explicate de adaptările structurale ale rinichiului la sarcină. Ei au folosit tehnici moderne de urmărire celulară şi secvenţiere ARN la nivel de celulă unică pentru a analiza rolul receptorului de estrogen alfa (ERα) în progenitorii renali - celule specializate care generează podocite, esenţiale pentru filtrarea sângelui în glomeruli.
Experimentele pe animale au implicat femele de şoarece modificate genetic pentru a nu avea ERα în progenitorii renali, comparate cu masculi normali. În paralel, au fost analizate culturi de celule umane şi biopsii renale de la femei însărcinate şi de la persoane sănătoase.
Rezultatele au arătat că, după pubertate, femelele de şoarece au un număr mai mare de progenitori renali, iar aceştia migrează către unităţile de filtrare şi se maturizează în podocite. În femele, aproximativ unul din zece glomeruli prezenta aceste celule migratoare, faţă de unul din o sută la masculi.
Eliminarea receptorului ERα a anulat acest avantaj feminin, reducând numărul de podocite şi ducând la creşterea proteinelor în urină şi a tensiunii arteriale, la niveluri similare cu cele observate la masculi.
În culturi umane, expunerea la estradiol (o formă activă a estrogenului) şi progesteron a stimulat creşterea şi maturarea progenitorilor renali, efectul principal fiind mediat prin ERα. Biopsiile de rinichi de la femei tinere au prezentat mai mulţi progenitori şi podocite comparativ cu cele de la femei aflate la menopauză sau cu ţesut renal masculin.
În modelele de boală renală indusă chimic, femelele au prezentat leziuni mai reduse ale podocitelor, pierdere mai mică de proteine în urină şi funcţie renală mai bună decât masculii. Administrarea de estradiol masculilor a îmbunătăţit semnificativ aceste rezultate.
În timpul sarcinii, la femelele normale s-a observat o expansiune a progenitorilor renali şi generarea de noi podocite, fenomene mult reduse la femelele lipsite de ERα. Acestea au dezvoltat hipertensiune, proteinurie progresivă (prezenţa unei cantităţi tot mai mari de proteine în urină, un semn al unei deteriorări continue a funcţiei renale, care poate duce la boală renală cronică (IRC) sau chiar insuficienţă renală dacă nu este tratată), o creştere a insuficienţei capacităţii rinichilor de a filtra sângele, şi niveluri ridicate de uree în sânge - caracteristici tipice pentru preeclampsie şi insuficienţă renală. În plus, placenta acestor femele era mai mică, cu fibroză accentuată şi niveluri crescute de proteine implicate în afectarea vaselor, iar puii născuţi aveau greutate şi rinichi mai mici.
Pe termen lung, descendenţii proveniţi din sarcinile afectate au dezvoltat hipertensiune arterială, proteinurie şi o vulnerabilitate crescută la boala cronică de rinichi, mai ales masculii.
Autorii concluzionează că estrogenii, prin intermediul progenitorilor renali, ajută la menţinerea rezervelor de podocite în timpul vieţii reproductive şi în sarcină, reducând riscul de hipertensiune şi proteinurie. Când acest mecanism eşuează, creşte riscul de preeclampsie, boală cronică de rinichi post-partum la mamă şi afectarea dezvoltării renale la copil, cu consecinţe pentru întreaga viaţă.
Rezultatele indică faptul că preeclampsia poate apărea din cauza incapacităţii celulelor progenitoare renale de a produce un număr suficient de podocite, ceea ce leagă direct sănătatea rinichilor mamei de evoluţia sarcinii.
Acest studiu deschide noi direcţii de cercetare pentru prevenirea şi tratamentul preeclampsiei şi oferă noi perspective pentru dezvoltarea unor noi terapii.
