La prima vedere, fosilele de dinozaur şi cercetarea modernă în oncologie par să nu aibă nimic în comun. Însă un nou studiu sugerează că ţesutul moale, conservat timp de milioane de ani în interiorul oaselor fosilizate, ar putea oferi perspective valoroase despre modul în care funcţionează cancerul, şi despre cum ar putea fi tratat în prezent. Studiul a început în 2016, după descoperirea unei tumori în maxilarul unui Telmatosaurus transsylvanicus, un dinozaur cu cioc de raţă care a trăit în urmă cu 66–70 de milioane de ani pe teritoriul actualei Românii.
Cercetători din Marea Britanie şi România au examinat rămăşiţele fosilizate ale unui dinozaur Telmatosaurus transsylvanicus, o specie mică, de dimensiunea unei vaci, cunoscută drept „şopârla de mlaştină”, care a trăit în urmă cu aproximativ 66–70 de milioane de ani pe teritoriul a ceea ce este astăzi România, în bazinul Haţeg.
Folosind microscopie de înaltă putere, echipa a descoperit structuri ce seamănă cu globulele roşii (eritrocite), asociate cu o tumoră în maxilarul dinozaurului, ce a fost analizat într-un studiu anterior.
Această nouă descoperire sugerează că fragmente mici de ţesut moale ar putea fi găsite conservate în fosile mai des decât se credea, iar acest lucru înseamnă că oamenii de ştiinţă pot afla mult mai multe despre aceste creaturi preistorice, inclusiv despre bolile de care sufereau.
„Spre deosebire de structurile osoase, ţesuturile moi conţin proteine care oferă informaţii moleculare ce pot dezvălui mecanismele biologice fundamentale ale bolilor”, explică oncologul Justin Stebbing, de la Universitatea Anglia Ruskin (ARU), din Marea Britanie, citat într-un comunicat.
„Cercetarea noastră, care utilizează metode relativ puţin exploatate, încurajează explorări suplimentare ce ar putea deţine cheia unor descoperiri viitoare în beneficiul omenirii”, adaugă acesta.
Spre exemplu, descoperirea de fragmente de ţesut moale de dinozaur, aşa cum sunt cele descrise în acest studiu, ar putea fi importantă pentru înţelegerea mecanismelor cancerului şi a modului în care acestea au evoluat, sugerează oamenii de ştiinţă.
Animale mari, precum balenele şi elefanţii, au dezvoltat mecanisme de protecţie împotriva cancerului, şi e posibil ca dinozaurii să fi făcut şi ei acelaşi lucru.
Înţelegerea acestor adaptări biologice străvechi ar putea, într-o zi, să inspire noi abordări pentru prevenirea sau tratamentul cancerului la oameni.
Totuşi, conservarea riguroasă a acestor probe este esenţială, întrucât, deşi este de aşteptat ca tehnologia de analiză să avanseze în viitor, valoarea acestor progrese va fi limitată în absenţa materialului biologic fosilizat necesar pentru studiu.
„Dinozaurii, ca organisme longevive şi de mari dimensiuni, oferă un caz convingător pentru investigarea modului în care speciile şi-au gestionat vulnerabilitatea şi capacitatea de rezistenţă la cancer de-a lungul a milioane de ani”, spune Stebbing.
„Este de importanţă fundamentală ca eforturile de conservare pe termen lung a fosilelor să fie atent coordonate, astfel încât cercetătorii să aibă acces, pe viitor, la probe adecvate pentru cercetări moleculare de ultimă generaţie”, adaugă acesta.
Dinozaurul investigat în acest studiu avea o tumoră de tip ameloblastom, o formă de cancer care se regăseşte, în prezent, şi la oameni.
Faptul că dinozaurii au cutreierat Pământul timp de milioane de ani oferă un potenţial uriaş pentru a înţelege modul în care cancerul s-ar fi putut transforma şi evolua în această perioadă, şi modul în care speciile afectate s-au putut adapta.
Şi, deşi pare improbabil ca ceva organic să fi supravieţuit atât de mult, acest nou studiu arată că... este posibil, putându-se astfel analiza cum genetica, biologia şi ameninţările din mediul înconjurător au contribuit la apariţia cancerului în Cretacicul Târziu.
„Proteinele, în special cele din ţesuturile calcificate precum osul, sunt mai stabile decât ADN-ul şi mai puţin predispuse la degradare şi contaminare”, explică Stebbing, „ceea ce le face candidaţi ideali pentru studierea bolilor preistorice, inclusiv a cancerului, în probele paleontologice”.
Cercetarea a fost publicată recent în revista Biology.
Foto: O imagine cu structuri fosilizate asemănătoare eritrocitelor. Credit: ARU.
