Cancerul ovarian este cea mai letală formă de cancer ginecologic, iar diagnosticul apare de cele mai multe ori după ce boala s-a extins deja în cavitatea abdominală. Un studiu recent explică de ce această formă de cancer avansează atât de repede şi ce se întâmplă în etapele timpurii ale răspândirii sale.
Cercetarea a fost realizată de o echipă de la Universitatea Nagoya, din Japonia, şi a fost publicată în revista Science Advances. Autorii arată că, pentru a facilita invazia ţesuturilor, celulele canceroase nu acţionează singure, ci recrutează celule mezoteliale, celule cu rol protector care căptuşesc în mod normal cavitatea abdominală.
Analiza lichidului abdominal prelevat de la paciente cu cancer ovarian a arătat că celulele tumorale nu plutesc izolat, aşa cum se credea anterior. În aproximativ 60% dintre agregatele celulare identificate, celulele canceroase erau prinse de celule mezoteliale, formând structuri sferice hibride.
Aceste celule mezoteliale recrutate sunt stimulate de o proteină eliberată de celulele canceroase, TGF-β1, care le determină să se transforme şi să dezvolte structuri ascuţite, numite invadopodii, capabile să pătrundă în ţesuturile din jur.
În timpul evoluţiei bolii, celulele de cancer ovarian se desprind din tumora primară şi ajung în lichidul din cavitatea abdominală, unde sunt transportate pasiv de mişcările corpului şi ale respiraţiei.
Spre deosebire de alte tipuri de cancer, precum cel de sân sau pulmonar, aceste celule nu folosesc vasele de sânge pentru a se răspândi, ci rămân într-un mediu fluid care nu urmează un traseu prestabilit.
Celulele canceroase (roşu) se ataşează de celulele mezoteliale (verde) şi formează sfere hibride care pătrund în ţesutul abdominal din jur. Credit: Uno et al., Science Advances, 2026
Studiul arată că, în această fază de „plutire”, celulele canceroase se prind de celulele mezoteliale desprinse din stratul care căptuşeşte cavitatea abdominală şi formează şi formează împreună structuri️/conglomerate celulare mixte, alcătuite din ambele tipuri de celule.
Celulele mezoteliale sunt cele care pătrund primele în ţesutul abdominal, creând breşe prin care celulele canceroase le urmează, fără a fi nevoie ca acestea să devină ele însele mai invazive.
Cercetătorii au observat acest proces în timp real folosind microscopie avansată şi l-au confirmat prin experimente pe modele animale şi prin analize genetice la nivel de celulă individuală.
În plus, aceste structuri hibride s-au dovedit mai rezistente la tratamentele de chimioterapie decât celulele canceroase singure şi au invadat ţesuturile mai rapid după ce au ajuns pe suprafaţa organelor abdominale.
Celulele mezoteliale colorate în roşu (săgeată roşie) pătrund primele în ţesutul din jur şi creează căi de acces pentru celulele canceroase. Celulele canceroase marcate în verde (săgeţi albe) le urmează prin aceste deschideri. Credit: Uno et al., Science Advances, 2026
Autorul principal al studiului, dr. Kaname Uno, cercetător la Facultatea de Medicină a Universităţii Nagoya, a explicat faptul că celulele canceroase nu trebuie să devină ele însele mai invazive.
„Ele manipulează celulele mezoteliale pentru ca acestea să realizeze invazia ţesuturilor. Celulele canceroase suferă modificări genetice şi moleculare minime şi se deplasează pur şi simplu prin deschiderile create de celulele mezoteliale”, a declarat medicul citat într-un comunicat.
Înainte de a se dedica cercetării, dr. Uno a lucrat timp de opt ani ca medic ginecolog. Parcursul său profesional a fost influenţat decisiv de cazul unei paciente care avusese rezultate normale la investigaţiile de screening cu doar trei luni înainte de diagnosticarea unui cancer ovarian în stadiu avansat. Instrumentele medicale disponibile nu au permis depistarea suficient de timpurie a bolii pentru a-i salva viaţa, fapt care l-a determinat pe dr. Uno să studieze motivele pentru care cancerul ovarian se răspândeşte atât de rapid.
Descoperirea deschide noi direcţii de cercetare terapeutică, deoarece tratamentele actuale vizează aproape exclusiv celulele tumorale şi nu ţin cont de rolul acestor celule auxiliare.
Autorii sugerează că blocarea semnalului TGF-β1 sau împiedicarea formării acestor agregate celulare ar putea deveni, pe viitor, o strategie de tratament, iar monitorizarea acestor structuri în lichidul abdominal ar putea oferi indicii despre evoluţia bolii şi răspunsul la terapie.
