Cercetări recente sugerează că mecanismele implicate în boala Alzheimer ar putea fi mai complexe decât se credea până acum. Un fragment proteic nestudiat până recent ar putea avea un rol în procesele care afectează celulele nervoase, ceea ce ar putea schimba modul în care este înţeleasă această boală.
Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea California - Santa Cruz (UC Santa Cruz) indică faptul că peptida P3, rezultată printr-un proces diferit de fragmentare a proteinei precursoare a amiloidului, ar putea fi implicată în boala Alzheimer.
Rezultatele sunt prezentate într-un comentariu, semnat de professorul Jevgenij Raskatov, de la UC Santa Cruz, publicat în revista ChemBioChem.
În ultimele decenii, dezvoltarea tratamentelor pentru Alzheimer s-a concentrat aproape exclusiv pe beta-amiloid, o peptidă cunoscută pentru formarea de aglomerări toxice în creier. Aceste acumulări au fost considerate un element central al bolii, iar sute de studii clinice au vizat identificarea unor compuşi pentru reducerea lor.
Cu toate acestea, majoritatea celor peste 400 de studii clinice care au vizat beta-amiloidul nu au avut succes, iar unele tratamente au fost asociate cu efecte adverse severe, precum hemoragii sau AVC( accidente vasculare cerebrale).
Beta-amiloidul se formează atunci când proteina precursoare a amiloidului (APP), aflată în membrana celulelor nervoase, este fragmentată succesiv de două enzime, beta-secretaza şi gamma-secretaza. Acest proces generează fragmente de diferite lungimi, dintre care cele cu 40 sau 42 de aminoacizi au fost cel mai intens studiate, în special forma βA42, cunoscută pentru tendinţa sa de a forma agregate şi pentru toxicitatea sa.
Peptida P3 apare printr-un traseu diferit de fragmentare a aceleiaşi proteine, implicând alfa-secretaza şi apoi gamma-secretaza. Prof. Raskatov propune denumirea de „amiloid alfa” pentru a diferenţia acest fragment de beta-amiloid.
În trecut, s-a presupus că P3 nu poate forma structuri amiloide, că nu afectează celulele şi că se dizolvă uşor, fiind eliminat din creier. Din acest motiv, a fost considerată irelevantă pentru boala Alzheimer şi a fost puţin studiată.
Cercetările din ultimii cinci ani ale echipei de la UC Santa Cruz contrazic aceste ipoteze. Studiile publicate arată că P3 poate forma agregate microscopice şi structuri fibrilare similare cu cele ale beta-amiloidului, uneori chiar mai rapid. De asemenea, există indicii că P3 poate interacţiona cu beta-amiloidul şi poate influenţa modul în care acesta se acumulează şi devine toxic.
O reprezentare detaliată a peptidei P3. Credit: Grupul de cercetare a prof. Raskatov, UC Santa Cruz
Datele sugerează că P3 ar putea avea efecte dăunătoare asupra neuronilor, deşi toxicitatea sa pare mai redusă decât cea a beta-amiloidului.
Aceste rezultate au fost confirmate şi extinse de un grup independent de cercetare din Regatul Unit, iar alte laboratoare încep să investigheze relaţia dintre cele două tipuri de peptide.
Profesorul David Teplow, specialist în neurologie la UCLA, consideră că aceste rezultate ar putea duce la o reevaluare a rolului exclusiv atribuit beta-amiloidului în boala Alzheimer. El subliniază că această schimbare de perspectivă poate avea consecinţe importante atât pentru cercetarea fundamentală, cât şi pentru dezvoltarea tratamentelor pentru această afecţiune neurodegenerativă.
Autorii subliniază însă că unele aspecte nu sunt încă pe deplin clarificate.
Prof. Raskatov a observat că unele cercetări recente au interpretat eronat rezultatele echipei sale, citându-le ca dovadă că P3 nu este toxic şi nu formează structuri amiloide. Cercetătorii subliniază că aceste interpretări sunt opuse concluziilor lor şi că sunt necesare studii suplimentare pentru clarificarea rolului acestei peptide.
Boala Alzheimer rămâne cea mai frecventă afecţiune neurodegenerativă la nivel mondial, afectând aproximativ 35 de milioane de persoane, iar numărul cazurilor este estimat să se dubleze până în 2050. În acest context, identificarea altor factori implicaţi în această boală ar putea deschide direcţii noi de cercetare.
