Un test de urină i-ar putea ajuta pe medici să stabilească mai precis ce pacienţi au nevoie de tratament suplimentar după intervenţia chirurgicală pentru cancerul de vezică urinară şi care pot evita terapiile inutile. Rezultatele unor cercetări recente sugerează că deciziile terapeutice ar putea deveni mai bine adaptate fiecărui pacient.
Cancerul de vezică urinară apare la nivelul mucoasei vezicii, organul care stochează urina, şi este unul dintre cele mai frecvente tipuri de cancer în Statele Unite.
Majoritatea pacienţilor sunt diagnosticaţi într-un stadiu precoce, numit cancer de vezică urinară non-invaziv muscular (NMIBC), în care tumorile sunt limitate la straturile superficiale ale peretelui vezical. Chiar şi în aceste cazuri, boala recidivează frecvent.
În fiecare an, peste 60.000 de americani sunt diagnosticaţi cu această formă de boală, iar evoluţia este dificil de anticipat.
Tratamentul standard include rezecţia transuretrală a tumorii vezicale, urmată, la pacienţii cu risc crescut, de instilaţii intravezicale cu Bacillus Calmette-Guérin, o formă de imunoterapie utilizată de zeci de ani pentru a reduce riscul de recidivă.
Unii pacienţi sunt vindecaţi doar prin intervenţia chirurgicală, în timp ce alţii recidivează în ciuda tratamentului suplimentar. Până acum, medicii nu au avut un instrument care să arate, după operaţie, care pacient este deja vindecat şi care are încă boală reziduală nedetectabilă prin metodele obişnuite de investigaţie (celule canceroase), ce va duce la recidivă.
Tratamentul cu Bacillus Calmette-Guérin poate produce efecte adverse importante, iar disponibilitatea sa, la nivel mondial, este limitată. În acelaşi timp, la pacienţii care vor recidiva, aşteptarea reapariţiei tumorii poate însemna pierderea unor oportunităţi terapeutice.
Un studiu publicat în revista Cell, realizat de cercetători din cadrul Departamentelor de Urologie şi Oncologie Radioterapică ale Universităţii Stanford, în colaborare cu Stanford Cancer Institute, propune o abordare nouă: utilizarea unui test urinar neinvaziv pentru a detecta, la nivel molecular, dacă boala persistă după tratament şi cine ar putea beneficia de terapie suplimentară.
Testul se bazează pe biopsia lichidă, o metodă care identifică fragmente de ADN tumoral în fluide biologice.
În cancerul vezicii urinare, aceste fragmente pot fi detectate în urină, oferind informaţii despre prezenţa bolii după tratament.
Cercetătorii au identificat însă o limitare importantă: şi persoanele sănătoase pot avea mutaţii asociate cancerului în mucoasa vezicii, mai frecvente odată cu înaintarea în vârstă. Această situaţie, denumită „cistopoieză clonală”, poate duce la rezultate fals pozitive.
Pentru a depăşi această problemă, echipa a dezvoltat o metodă statistică care elimină aceste mutaţii de fond, crescând acurateţea testului în detectarea reală a bolii reziduale.
Testul a fost aplicat unui grup prospectiv de pacienţi trataţi iniţial chirurgical şi ulterior cu imunoterapie. Rezultatele au arătat că pacienţii la care ADN-ul tumoral era detectabil după finalizarea tratamentului aveau un risc foarte mare de recidivă, în timp ce cei la care acest ADN dispăruse aveau o evoluţie favorabilă.
În numeroase cazuri, testul a identificat riscul de recidivă chiar şi atunci când cistoscopia, metoda standard de monitorizare, nu evidenţia anomalii.
Analiza probelor de urină recoltate înainte de intervenţie, după intervenţie şi după imunoterapie a permis identificarea a trei tipare distincte de răspuns: pacienţi la care ADN-ul tumoral dispare după operaţie, pacienţi la care ADN-ul persistă după operaţie dar scade după imunoterapie şi pacienţi la care ADN-ul tumoral persistă sau creşte în ciuda tratamentului.
Eliminarea mutaţiilor care apar în mod normal în celulele sănătoase a fost esenţială pentru a putea face această diferenţiere. Cercetătorii au arătat că răspunsul la chirurgie şi cel la imunoterapie sunt asociate cu mecanisme biologice diferite. Tumorile rezistente la chirurgie au prezentat o activitate crescută a genelor asociate cu proliferarea şi capacitatea de extindere în ţesuturile din jur, în timp ce tumorile care au răspuns la imunoterapie aveau un număr mai mare de mutaţii şi semne ale unei activări imune deja existente la nivelul tumorii.
Autorii studiului consideră că lipsa unor metode care să distingă clar efectele chirurgiei de cele ale imunoterapiei a limitat până acum identificarea unor biomarkeri relevanţi pentru răspunsul la tratament.
Implicaţiile clinice ale acestei cercetări sunt importante.
În prezent, majoritatea pacienţilor cu risc intermediar sau crescut primesc imunoterapie după intervenţia chirurgicală, deoarece nu există o metodă sigură de a identifica boala reziduală.
Noul test ar putea evita tratamentele inutile la pacienţii vindecaţi prin chirurgie, ar putea direcţiona imunoterapia către cei care au cel mai mult de câştigat şi ar putea permite intensificarea precoce a tratamentului la pacienţii cu risc mare, înainte de reapariţia tumorii.
De asemenea, ar putea ajuta la selectarea pacienţilor pentru studii clinice şi la reducerea procedurilor invazive inutile generate de rezultate fals pozitive, notează cercetătorii.
Potrivit autorilor, astfel de biomarkeri predictivi sunt esenţiali, în contextul în care terapiile moderne pot avea costuri ridicate şi efecte adverse semnificative. Personalizarea tratamentului ar putea permite intervenţii mai rapide la pacienţii cu risc de recidivă şi ar putea reduce supratratamentul în celelalte cazuri.
Fenomenul observat, legat de mutaţiile de fond asociate vârstei, a fost descris şi în alte ţesuturi, inclusiv la nivelul colonului şi plămânilor. Pe măsură ce biopsiile lichide sunt utilizate tot mai frecvent în oncologie, luarea în calcul a acestor mutaţii ar putea fi esenţială pentru acurateţea testelor.
Dacă rezultatele vor fi confirmate în studii mai ample, această abordare ar putea schimba modul de tratament al cancerului de vezică urinară, de la o strategie uniformă la una adaptată fiecărui pacient, în care un simplu test din urină poate ghida deciziile terapeutice.
