Unele forme de cancer ovarian sunt extrem de agresive şi răspund slab la tratamentele moderne care stimulează sistemul imunitar. Un nou studiu arată că aceste tumori folosesc un mecanism molecular de „camuflaj” care le face practic invizibile pentru apărarea organismului, oferind o posibilă explicaţie pentru eşecul imunoterapiilor actuale.
Peste două treimi dintre decesele cauzate de cancerul ovarian sunt asociate cu carcinomul seros de grad înalt, cea mai frecventă şi mai agresivă formă a bolii. Într-un subtip deosebit de sever, în vecinătatea tumorii se găsesc foarte puţine celule imunitare, iar acestea sunt în mare parte inactive. Aceste tumori sunt descrise drept „tumori reci” din punct de vedere imunologic, deoarece nu declanşează un răspuns imun eficient.
Terapia cu inhibitori ai punctelor de control imunitar este concepută pentru a reactiva sistemul imunitar, prin eliminarea mecanismelor care îi frânează activitatea. În cazul acestui tip de cancer ovarian, însă, eficienţa sa este limitată.
Pentru a înţelege de ce, un grup de cercetători de la University Medicine Halle (UMH) au analizat sute de tumori provenite de la paciente şi au utilizat analize la nivel de celulă individuală pe probe obţinute în timpul intervenţiilor chirurgicale.
Analizele au arătat că o proteină numită IGF2BP1 joacă un rol-cheie în modul în care tumora evită recunoaşterea de către sistemul imunitar.
În mod normal, celulele tumorale sunt recunoscute de sistemul imunitar prin molecule aflate la suprafaţa lor, care funcţionează ca un „semnal de alarmă”.
Potrivit autorilor studiului, IGF2BP1 modifică aceste semnale într-o asemenea măsură încât celulele imunitare nu mai recunosc tumora, devenind practic „oarbe” în faţa ei. Acest camuflaj persistent pare să limiteze eficienţa terapiei cu inhibitori ai punctelor de control imunitar.
În etapa următoare, cercetătorii au evaluat efectele inhibării IGF2BP1 ca intervenţie de sine stătătoare şi în asociere cu imunoterapia. Rezultatele au fost comparate cu cele obţinute atunci când a fost utilizată doar imunoterapia şi cu situaţia în care nu a fost administrat niciun tratament.
Toate experimentele au fost realizate în culturi celulare şi în modele animale.
Administrarea concomitentă a inhibitorului IGF2BP1 şi a imunoterapiei a fost asociată cu o creştere semnificativă a numărului de celule imunitare din tumoră şi, în acelaşi timp, cu o reducere a celulelor tumorale.
În aceste condiţii, tumora a devenit mai vulnerabilă la atacul sistemului imunitar. Autorii descriu acest proces ca o transformare a tumorilor „reci” în tumori „calde”, capabile să răspundă la tratament.
IGF2BP1 este o proteină care se leagă de ARN şi este activă în mod normal doar în timpul dezvoltării embrionare, fiind rar prezentă la adulţi. Acest aspect sugerează un potenţial terapeutic, dar cercetătorii subliniază că este vorba despre o etapă preclinică.
Înainte de iniţierea studiilor clinice, sunt necesare evaluări extinse de toxicitate pentru a confirma absenţa efectelor adverse relevante. Substanţele testate sunt candidate experimentale şi nu sunt aprobate pentru utilizare clinică.
Studiul a fost realizat în colaborare cu cercetători de la Institutul de Farmacie al Universităţii Martin Luther Halle-Wittenberg, care au contribuit la dezvoltarea unor noi molecule experimentale capabile să blocheze IGF2BP1 mai eficient. Unele dintre acestea au fost deja brevetate, iar cercetările actuale se concentrează pe îmbunătăţirea stabilităţii lor în organism.
Rezultatele au fost publicate în revista ştiinţifică Signal Transduction and Targeted Therapy.
